O zi

În grădina mică din faţa casei au ieşit, puzderie, zambilele roz. Soarele, de-acuma spre apus, zâmbeşte prietenos în faţa mea. Narcisele culese acum două zile de pe vale, încă proaspete şi parfumate, îi ţin isonul, vesele, pline de forţă şi lumină. Sunt pe masă, lângă mine.

Marius doarme sus, în camera de la etaj, cu obloanele larg deschise.

Eu m-am rupt din braţele lui şi am coborât la masa din faţa casei. Aici mi-am găsit locul. Scriu.

Nu vreau să pierd nimic din ceea ce trăiesc acum. Cumva, încerc să păstrez firul poveştii.

Incredibila poveste din care, uneori, mă dezmeticesc, uşor buimacă, întrebându-mă cât e vis şi cât e aievea… Şi el la fel…

Cu fiecare clipă petrecută împreună descoperim tot mai mult. Ne descoperim tot mai mult…

Dacă nu aş trăi chiar eu povestea aceasta… şi doar mi-ar spune-o cineva… aş crede că fabulează! Cu siguranţă! Mi-ar părea o poveste siropoasă, imposibilă, ruptă complet de realitate! O frumoasă imaginaţie născută dintr-un vis de adolescentă dornică de iubire!

Dar o trăiesc chiar eu! Şi nu am luat-o razna… Cred…