Iubirea adevărată este atunci când rămâi la renaşterea celuilalt, sprijin tăcut şi în iubire

Sunt momentele acelea sublime în care femeia şi bărbatul care au ceva de împărtăşit se întâlnesc în aceaşi viaţă. Ei simt alchimia care a-nceput, simt atracţia, simt misterul ce urmează a fi dezvăluit. Aşa că îşi unesc prezenţa în aceeaşi viaţă. Se mută în aceeasi casă şi poate chiar fac un copil... Încep un drum împreună, un drum pe care fiecare îl potenţează într-un fel pe celălalt. Îl sprijină, îl încurajează, îl susţine acolo unde e nevoie. Căci împreună ei pot face mai mult pentru sine decât separat. Şi fiecare are al cincilea element al celuilalt...

Pe de altă parte, viaţa ne este dată pentru a ne descoperi sinele. Pentru a ne cunoaşte şi elibera de barierele mentale, de ancore, de furii, de trup... Şi de tot ce ne mai putem descătuşa pentru a trece deasupra fricilor limitatoare.

Această cunoaştere doare... Căci fiecare dintre noi cu mulţi demoni venim... Şi îngeri! Dar, atunci când cotrobăi prin interior, demonii, roşii, însetaţi, ies la atac şi muşcă din ego... Şi asta, repet, doare cumplit!

Partenerul, sufletul de lângă tine, dacă este cel menit, va avea acum un rol mare: să te iubească în continuare şi să rămână martor tăcut la transformarea ta interioară... El este acolo ca să te susţină astfel ca sufletul tău să aibe cadrul fizic necesar arderii prin care trece... Partenerul tău nu poate decât să privească, îndurerat, la tot ceea ce trăieşti şi simţi. El ştie că nu e nimic din cauza lui şi că tu, de fapt, te naşti acum din nou.

Şi chiar aşa te simţi... Valuri de durere trec peste tine! Te prind în vârtejul spumei lor, te năucesc, te dau peste cap de sute de ori... Te adâncesc în nisipul de pe fundul sentimentelor şi apoi te ridică la suprafaţa lor... Totul e asemeni unui travaliu... Şi, într-o bună zi, tu de acolo te ridici, om curăţat de alte zeci de piei, suflet ce a mai ars un strat de karmă... Şi îţi reiei viaţa în linişte şi fericire, pentru încă un timp...

E absolut sublim ca în aceste clipe de renaştere interioară, să simţi că lângă tine, în planul fizic, este cineva care te vede aşa cum eşti dincolo de tot. Care are grijă de trupul tău. De partea aceea fizică. Şi chiar mentală. Este acolo, lângă tine, în fiecare clipă, ca să te asculte, ca să te ajute, ca să îţi dea o gură de apă când tu ai obosit... Şi, indiferent de cât de urâtă este imaginea aceea a omului iubit căzut la pământ în cruntă suferinţă interioară, bolnav şi urâţit, mâncat de demoni şi de frici, poate chiar înrăit şi plin de venin... Partenerul acela hărăzit va trece peste tot... Căci el vede schimbarea din adânc... El vede sufletul care acum renaşte în acelaşi trup...

Există oare o iubire mai mare de atât?! Şi oare câţi am cunoscut această iubire?!

Iubirea aceea care te face capabil să stai lângă omul urâţit, bolnav, în schimbare şi să îl iubeşti poate şi mai mult ca la-nceput... Iubirea aceea care pe veci vă va lega... Astfel încât, şi în alte vieţi, să vă întâlniţi şi să aveţi şansa să schimbaţi rolurile...

Binecuvântat este cel care a întâlnit acest suflet pereche, căci el şi-a găsit partenerul divin hărăzit şi drumul său, de-acuma, devine o urcare continuă spre dumnezeu...