Ciao a tutti!

“Zorii zilei mijeau prin oblonul pe jumătate deschis. Lumina, abia insinuată, contura subtil detaliile din camera înaltă, înfrigurată. Mobilier patinat de vreme, două oglinzi uşor înceţoşate. În patul dublu de pe mijlocul camerei, bine înfăşuraţi în pilota dublă, ei dormeau îmbrăţişaţi. Pe aceeaşi jumătate de pat.”

Aşa aş fi putut începe povestea. Ieri. Azi, însă, doar o să pictez fragmente. Mi-e mult prea bine ca să pot scrie ceva cursiv. Pot doar fura culori…

Desigur, m-a aşteptat la aeroport… Uşor preocupat, uşor responsabilizat. Eu… eram un pic bulversată de zbor, de schimbarea locului. Abia puteam vorbi.

Ne-am apropiat unul de altul ca şi cum atunci ne vedeam prima dată. L-am regăsit uşor străin. Aşa cum şi era: un ardelean în Italia.

Fără niciun cuvânt m-a luat în braţe. Eu m-am agăţat de gâtul lui tremurând. De emoţie şi de drum… Da, era el. Eu însă nu aterizasem, încă.

-Iubire… Cum a fost zborul?

-… Albastru… Incredibil de albastru… Am avut loc la fereastră...

Câteva secunde m-a privit adânc. A văzut că eram aeriană.

-Vrei să bei o cafea înainte să mergem spre casă?

-Da… E o idee bună…

La masă, cu o cafea în faţă, am avut răgazul să mă adun de pe unde mă împrăştiasem… Cu fiecare clipă care trecea mă simţeam mai bine. Mă regăseam. Ne regăseam… Am întins mâna către el, mi-a cuprins-o cu totul în palma mare, aspră, s-a ridicat deasupra mesei şi mi-a dat un sărut. Da, în sfârşit, eram împreună… M-am simţit învăluită de o senzaţie de calm şi împăcare…

Drumul până în Cervesina a fost fragmentat. O oră aproape pe o interminabilă autostradă. De la Bergamo la Milano. Apoi încă o oră cu trenul de la Milano la Voghera. Şi încă 20 de minute cu maşina…

-Mariussss, ce departe stai!

-E!

Iată-mă în faţa casei. Strada pe care mă plimbasem de nenumărate ori pe google maps. În sus, apoi în jos… Ştiam deja fiecare oblon verde de la ce cameră este… Peste drum erau magnoliu şi bradul cu cuibul de cioară. Garajul. Gradina cu găini. Da, toate îmi erau ştiute. Acum, eu, omuleţul de pe harta google, eram chiar acolo! Era ca şi cum intrasem în lumea virtuală prin care mă tot jucasem câteva luni.

Am regăsit florile pe care el deja mi le dăruise. Cele două zambile albe din faţa casei erau incredibil de parfumate.

Casa era exact aşa cum îmi spusese el: friguroasă! Foarte friguroasă! Camerele înalte, prea puţin locuite, strânseseră prin colţuri povestea pânzelor de păianjen.

O casă tristă… Rece… Înfrigurată…

Mărturisesc că întâlnirea cu ea a fost urmată de frisoane… Marius a sesizat gestul meu – îmi strânsesem mai bine haina la piept şi priveam uimită în jur.

-De! Eu ţi-am spus, Izuca, că e frig… Iar curat am făcut atât cât am putut…

Da, casa e o probă. Sunt multe de făcut în ea. Sau ar fi… E o casă cu mult potenţial, dacă e să rămâi să o locuieşti. Dar nu acesta e planul…

-Noi o să dormim sus… Am pus aeroterma să se încălzească… Să ai grijă pe scară! O să pun o lumină de veghe să nu aluneci pe aici…

Mi-a făcut un mic tur şi mi-a povestit.

Un mic instructaj despre ce lumină cum şi de unde se aprinde.

În prima seară am cinat fugitiv cu ce era prin frigier. Eram obosită şi înfrigurată. Nu vroiam decât să mă cuibăresc mai repede în braţele lui, căci ştiam că acolo îmi va fi cald şi bine.

Dimineaţa ne-a găsit îmbrăţişaţi. Prin hublonul verde, deschis doar pe jumătate se anunţa o zi frumoasă. Păsările cântau şi binecuvântau începutul.