Pisica fără coadă din grădina mea

Azi nu m-a mai întâmpinat ca în fiecare zi. Am găsit-o înţepenită în grădină...

Pisica aceea mică, fără coadă. Peticită cu toate culorile...

Pisica înfiată la serviciu.

Deja aveam un ritual al nostru. Dimineaţa. Eu descuiam uşa de la birou, introduceam codul de la alarmă şi imediat apărea şi ea pisicindu-se pe lângă tocul uşii. Ştia că urma să îi pun apă proaspătă, doi pumni de boabe şi să o mângăi uşor pe lângă urechi.

Torcea, strănuta şi mă privea cu tot corpul. Şi cu urechile. Era toată o pisiceală şi un tors.

Pe lângă ea mai apăreau alte două pisici. Cu coadă. Dar ele nu insistau. Erau doar în trecere. Nu s-au pisicit, nu s-au ataşat. Mai puneam un pumn de boabe în plus. Nu le mângâiam. Ne priveam de la distanţă.

Pisica mea era doar cea fără coadă. Şi ea ştia asta. Ea era primapisi a locului. Celelalte doar trecătoare.

Mică, peticită în zece culori, caldă, afectuoasă. Pisica mea de dimineaţă de serviciu...

Uneori devenea cutezătoare şi intra în mansardă. Colegii îmi strigau:

-Băi, te caută cineva!

Ştiam că e ea. Ieşeam şi o goneam.

Chiar şi aşa, hrănită doar afară, în faţa biroului, a stârnit discuţii fără sens şi încercam să o ţin la distanţă de colegi.

-Miroase numai a pisică! Nu îi mai da de mâncare aici!

Am ignorat cu drag cerinţa, căci ştiam că protejează locul. Şi grădina. Nu stricase nimic acolo, dimpotrivă, grădina arăta mai curată ca oricând. De când ea era stăpâna locului.

Grădina în care azi am îngropat-o.

A fost un pisi bun... Şi multe clipe de tors şi mângâiere mi-a adus...

Draga de ea... Pisica fără coadă, peticită în zeci de culori...