Ego disipat

Un timp egoul l-am purtat şi l-am crescut.

L-am plâns... L-am râs... Şi l-am iubit...

Am vrut să-l fac ceva plăcut

Şi am trăit aşa cum m-am minţit.

Iar când el s-a mărit prea mult,

S-a rotunjit şi s-a-mplinit,

Când viaţa mea a devenit un cult

A toate câte am pătimit,

Când inima n-o mai simţeam,

Ci doar o mare judecată,

Când suferinţă eu eram

Şi toată viaţa-mi o erată...

Atunci ceva din mine s-a desprins...

Şi tot ce mă ţinea legată de pământ

S-a rupt, s-a disipat în necuprins...

Şi-am regăsit lumina care sunt.

Dar prea mult timp am stat legată de pământ

Şi prea mult zbor eu am uitat să fiu.

Acum învăţ din nou să  cânt

Şi-acum, din nou, eu cântecul mi-l scriu.

O linişte adâncă aflu-n mine

Şi fericită sunt să o găsesc,

Căci simt că-n ea am strâns tot ce-i mai bine

Şi-acolo-i tot ce eu acum iubesc.