Jurnalul ca metodă terapeutică

Jurnalul, cel mai bun prieten A fost un moment în viaṭa mea în care jurnalul mi-a fost singurul prieten. Ṣi asta pentru mulṭi ani… Nu ajunsesem, încă, la deschiderea necesară pentru a vorbi cu cei din jur despre ceea ce simt. Nu îndrăzneam.

Îmi era, însă, uṣor ṣi confortabil, să scriu într-un caiet toate acele lucruri pe care le simṭeam ṣi nu le puteam exterioriza.

Am umplut, astfel, multe caiete… Acasă aveam colṭiṣorul meu unde mă retrăgeam ṣi scriam. Uneori aprindeam ṣi o lumânare, sau chiar dădeam drumul la o muzică în surdină.

Scriam la orice oră simṭeam că pot face asta ṣi mai ales atunci când lacrimile îmi înecau inima ṣi apărea nevoia să le vărs cumva, neṣtiută ṣi nevăzută de ochi străini.

Că eram furioasă, depresivă, veselă sau liniṣtită ṣi împăcată, scriam nestingherită despre ceea ce simṭeam.

Chiar umblam cu cu un caiet la mine şi, uneori, după o porţie bună de pedalat, pe o peluză uitată de mare, mă opream să mai pun câteva gânduri pe hârtie.

Jurnalul conceput pentru a fi scris şi nu citit Nu reciteam nimic din ceea ce scriam şi, periodic, rupeam totul în fâşii cât mai mici pe care le aruncam sau le ardeam.

În timpul acestui exerciţiu nu ţineam cont de gramatică sau ortografie. Scriam şi atât. Mă lăsam purtată de ceea ce simţeam, nu îmi propuneam niciodată să scriu despre ceva anume. Ceva interior prelua controlul şi conducea mâna. Aproape că uitam de gânduri în timpul acestui exerciţiu şi, întotdeauna, la final(putea dura între 5 minute sau mai bine de o oră), mă simţeam mai împăcată şi mai liniştită. Uneori chiar găseam răspuns la diverse probleme care mă frământau. Era ca şi cum vorbisem cu un prieten drag care îmi dăduse soluţia.

Uneori, mărturisesc, simteam nevoia să exprim diverse sentimente negative ca invidia, ura, dispreţul… Aşa că o făceam. În cele mai descătuşate moduri. Acolo nu aveam reţineri. Nimeni nu avea să citească acele rânduri, căci ele nu erau scrise nicimăcar ca să fie recitite de mine! De aceea, în ciuda faptului că nu îl ascundeam, jurnalul nu a fost niciodată văzut de cei din jur. Nu era conceput cu gândul să fie citit, ci doar scris.

Jurnalul, cel mai bun psihiatru Prins scris am depăşit momente dificile ale vieţii, iar caietul acela a fost cel mai bun psihiatru. Scrisul a fost un instrument de catharsis, iar jurnalul un purgatoriu al trecerii prin diverse etape ale descoperirii interioare. Căci mulţi demoni şi multe năluci alimentate de egoul care vroia să sufere, am lăsat între acele pagini, de nimeni ştiute…

Recomand oricui să îşi facă un astfel de caiet jurnal. Şi mai ales celor care trec prin momente dificile şi se simt depresivi şi împovăraţi.

Scrieţi, dragii mei! Lăsaţi eul interior să vă vorbească. Scrieţi exact ceea ce simţiti. Lăsaţi mâna să curgă pe hârtie. E o discuţie interioară, un exerciţiu de sinceritate şi comunicare cu tine însuţi. Şi cea mai bună cale să te vindeci…

Căci în interior găsim tot ceea ce avem nevoie, iar scrisul este o cale de a atinge această cunoaştere adâncă.

Grecii ṣtiu să trăiască frumos

Am fost o săptămână în Thassos ṣi am avut ocazia să îi întâlnesc. Mai de aproape sau doar să îi observ de la distanṭă.

Se spune despre ei, grecii, că sunt leneṣi, dar curăṭenia de pe drumuri ṣi frumuseṭea pensiunilor pe lângă care am trecut, sau în care am stat, contrazic din plin acest lucru.

Nu vezi mizerie pe marginea drumului. Fiecare pensiune este îngrijită, proaspăt vopsită în culori vii, menite să îṭi aducă bucurie ochiului ṣi sufletului.

Gradinile lor, toate, stau mărturie pentru dragostea ṣi atenṭia pe care ei o acordă florilor ṣi pomilor care înfloresc. Oricât ar fi de secetă, la ei, iarba din faṭa casei este verde, căci au creat un sistem de tuburi prin care, continuu, peluza este udată.

Acest sistem e  vizibil pe toată suprafaṭa insulei, căci a fost întins ṣi prin livezile de măslin. Îl poṭi întâlni ṣi pe munte: mai peste tot poṭi vedea tuburi care traversează pieziṣ cărările pietroase.

Una din 5 pensiuni este dotată cu panouri fotovoltaice. Ba, mai mult, am văzut câmpuri întregi de panouri fotovoltaice. Ceea ce mă îndreptăṭeṣte  să cred că le pasă de natură ṣi chiar fac eforturi să trăiască în armonie cu ea.

E drept că rar vezi picior de grec treaz înainte de ora 10. Ṣi asta pentru că ei când dorm, dorm bine! Ṣi nici nu se poate altfel, când trăieṣti viaṭa din plin, aṣa cum ṣtiu ei să o facă. Pentru că grecul când face ceva, o face din tot sufletul ṣi nu cu jumătăṭi de măsură! De va dansa, se va zgudui podeaua cu el, de va cânta, îl vei auzi pe întreaga insulă, când va munci, o va face total dedicat, fără ocheade în dreapta ṣi în stânga! Iar de se va odihni, poṭi tăia lemne pe dânsul!

Aṣa e omul care trăieṣte în aer curat cu miresme de pin pe malul mării, care se hrăneṣte cu ce pescuieṣte sau culege din grădină.

Grecul e omul acela care ṣtie să se bucure pe îndelete de viaṭă. Poate de aceea, în unele locuri, li s-a dus vestea pentru longevitate.

Pe unde am fost ṣi am interacṭionat cu ei, s-au dovedit a fi extrem de amabili ṣi prietenoṣi. Nu s-a burzuluit niciunul la mine că i-am făcut poze! Sunt oameni echilibraṭi care nu prea au multe de ascuns.

Aṣa cum sunt, se ṣi poartă.

Ṣi, încă ceva: niciunul nu ne-a înṣelat cu un cent! Au calculat cu mare atenṭie cât face totul ṣi ne-au dat restul corect. Ba chiar am primit mici daruri de la ei, acolo unde cumpăram mai multe. Sau o vorbă în româneṣte.  Sau un zâmbet curat.

Grecii nu sunt leneṣi!

Ei trăiesc doar după o altă măsură a timpului, aceea în care tot ce contează e să se simtă bine ṣi să fie în armonie cu ce e în jur.

Iar pentru mine, această măsură este măsura corectă pentru o viaṭă plină de succes!

Secretul pentru un concediu reuşit în doi

Şi, pentru că încă sunt în Thassos şi mintea mea este atât de relaxată încât nici numele nu mi-l mai ştiu printre toate diacriticele, m-am agăţat de primul gând care mi-a trecut prin cap şi care este testat şi pus pe rol chiar şi în clipa aceasta.

Care este secretul pentru un concediu resuşit. Unul în doi?

Negocierea, dragele mele! Ceva de genul: azi facem ce vreau eu, iar maine ce vrei tu!

O să vedeţi că se termină repede cu ce vrea el – căci fie e prea obositor, fie el nu vrea prea multe, şi apoi e timp berechet pentru ce vrem noi.

E bine să staţi, totuşi, cu ochii pe el şi, dacă îl simţiti plictisit sau obosit să plusaţi un pic cu veselia şi cu un ness frappe, menit să îl revigoreze şi să mai reziste la o tură prin livada de măslini, în drum spre tufa de lavandă de pe margine drumului pe care ne-am propus să o tundem niţel, aşa ca amintire. Pentru cei de acasă. Un pic, nu mult.

Şi dacă ştiţi că îi place ceva anume de la tavernă, dar voi vreţi doar o salată grecească, formulaţi corect propunerea:”Hai la tavernă ca să poţi bea şi tu o bere adevărată!”

Bărbaţii, fără să ştie, au o doză mare de egoism. Exact ca nişte copii cu egoul în formare. Dacă îi vrei cooperanţi şi protectori, e de ajuns să le dai ceea ce au nevoie. Ţine-le treaz interesul şi te vor urma peste tot.

Desigur, sunt şi momentele acelea în care nu va merge nimic din ceea ce vei încerca, dar nu e niciun bai: atunci suntem pregătite să luam trepiedul, camera foto şi toată bucuria din cameră şi să mergem la fotografiat în nocturnă pe malul Egeei.

El fie te va aştepta preocupat în cameră, fie te va urma la scurt timp.

Cu siguranţă e mai bine să traversezi lumea în lung şi în lat însoţit de cineva, decât de unul singur. E mai amuzant. Când unul nu mai poate, poate celălalt: când unul doarme, celălalt conduce. Când nu are unul idei, are altul. Când unul e obosit şi vrea acasă, pe celălalt l-a apucat dragul de cărările de munte.

Şi, dacă ajung amândoi pe marginea Giolei şi unul nu are chef să sară în apă, celălat o va face, ştiind că undeva o pereche de ochi curioşi îl urmăresc: oare chiar o face?!

Oricum ar fi, în doi tot e mai plăcut decât de unul singur, cu condiţia să negociezi în anumite momente şi să te simţi bine întotdeauna, indiferent de ceea ce ai face!

Şi cred că la fel este şi în viaţă, căci viaţa în doi este un concediu prelungit în doi.

Thassos-a 7a zi a fost pentru Giola

Nu puteam rata, totuşi, Giola – cel mai frumos loc de scăldat. Un ochi verde de mare Egee. Vremea se anunţa una numai potrivită pentru plaje, aşa că, după o lungă cafea, ne-am mobilizat şi am pornit-o, din nou, către partea de nord a insulei, spre Potos. Giola era undeva pe drum, înainte de Potos.

Am hotărât să lăsăm maşina aproape de şosea şi să parcurgem pe jos cei 2 km marcaţi pe indicator. Un drum plăcut, printre livezile de măslini.

Giola chiar este un loc frumos, merită vizitat. Eu chiar am făcut şi o baie acolo. Chiar dacă a fost un pic dificil să ajung în apă. Locul este construit astfel încât să nu te poţi scălda decât dacă sari de pe mal. Eu m-am strecurat, oarecum, căci ştiu că nu sunt maestră în sărituri şi că riscam să iau o burtă zdravănă, de care nu aveam chef. M-am furişat cumva de pe mal cu un pleosc prin locul pe unde alţii ieşeau.

Vichingul a rămas pe mal. Se temea el că dacă intră nu mai poate ieşi.

Fain a fost că un turc, care s-a tot codit să sară, până la urmă a executat o săritură măiastră de pe buza cea mai înaltă a bazinului. Toţi cei de pe margine l-am apludat. Mai ales cei care ştiau cât de sărată e apa din micul lighean şi că te doare un pic atunci când dai nasul şi ochii cu ea.

Apoi am fost în Potos pentru o masă – ne-am oprit la un ghiro care nu prea mi-a plăcut. Am mai cheltuit câţiva bănuţi pe alte căteva fleacuri: miere de portocali, vin grecesc, condimente, un burete de baie şi o şapcă.

Pe aici tarabele se închid, bănuiesc că e un fel de final de sezon pentru greci. Mai toţi îşi restrâng activitatea. În plus e şi duminică.

Aşa că am terminat repede ziua de azi. Acum ne odihnim.

Mai pe seară ar fi minunat să prindem o seară grecească în taverna de pe malul mării de pe lângă noi. Aseară erau în plină distracţie – de sus, de la şosea, pe unde ne întoarceam acasă, îi puteam auzi cântând.

Şi cam gata. S-au scurs cele 7 zile dedicate insulei Thassos.

Mâine vom fi alte 12 ore pe drumul de întoarcere.

O experienţă plăcută, odihnitoare, care a durat exact cât trebuia. Am prins exact vremea potrivită – pentru nişte constănţeni care nu se dau în vânt după plaje şi soare. Şi ne-am bucurat, în mare parte, de deliciile Greciei.

E un loc în care nu poţi trăi decât în prezent, căci mintea ţi se goleşte de amintiri, planuri şi ambiţii. Aici nu poţi decât să te simţi bine şi să iei lucrurile pe rând, neprogramat, exact aşa cum se ivesc. Fără eforturi şi ambiţii deşarte. Cumva, insula, vremea, soarele sau vântul, îţi vor da orice plan peste cap, aducându-te acolo unde ţi-e locul: la simplitate, relaxare şi linişte…

E altfel decât la noi… Şi e bine că e aşa…

Concediu în Thassos – ziua a 6-a, Thassos

Ziua a 6-a a fost pentru plimbare în Thassos unde vichingul ştia că e un bazar. Deci, iupiiii, zi de cumpărături! Sau de cheltuit banuţi pentru souveniruri pentru cei de acasă şi, desigur, fotografii, cât mai multe!

Se anunţa o vreme înnorată, iar ceea ce vedeam de pe veranda pensiunii chiar în vârful muntelui din faţă, părea a prevesti o ploaie zdravănă. Din fericire, ploile nu ţin mult aici, căci vântul suflă rapid norii pe alte părţi ale insulei, gândindu-se, probabil, să nu defavorizeze pe turiştii de pe niciunde.

După ce ne-am băut cafelele pe îndelete, am pornit, tot pe îndelete către Thassos.

Am găsit micul bazar, de unde am luat mai multe condimente, săpun cu ulei de măsline, cafea grecească, smochine şi curmale. Nimic mai mult, căci erau foarte scumpe.

Apoi ne-am oprit la o terasă unde vichingul a cerut un ghiros de porc, eu o salata grecească cu sos ţaţichi. Şi câte un mythos, desigur.

Apoi am făcut un mic tur al localităţii, zăbovind o vreme şi prin port, unde grecii, ca în zi de sâmbătă, fie ieşeau cu bărcile în larg, fie pescuiau. Cadre multe de fotografiat.

La întoarcere ne-am oprit în Potamia să mai iau eu un bidon de 5 l de ulei de măsline şi apoi am ţinut-o drept până în Scala Potamia, unde am mai apucat să găsim câteva magazine deschise. Era deja ora 14.30 şi grecii(brava la ei!) trăgeau storurile magazinelor. Am reuşit, totuşi, să bifez integral lista de souveniruri, completând-o cu tricouri şi alte fleacuri reprezentative pentru Thassos.

Am bifat şi gogoşile cu miere şi scorţişoară – da, sunt bune, merită!

Şi ne-am întors la pensiune tocmai când norul care se anunţase de dimineaţă, după un tur al insulei probabil, revenise în Koinira. Am dormit buştean. Un somn adânc de o oră, din care m-am desprins cu un mic efort.

Concediu în Thassos – ziua a 5-a, plajele

Ziua a 5-a am rezervat-o pentru plaje. În Thassos sunt 33 de plaje, aşa că ne-am propus să vedem şi noi ceva din ele. Am început cu Livadis, cea mai îndepărtată de Kinira, cu gând să le luăm la rând, una câte una, spre drumul de întoarcere.

Livadis este, desigur, lângă o livadă de măslini. Fascinanţi copaci! Niciunul nu seamănă cu altul şi fiecare are ceva uimitor. Au tendinţa de a se scobi pe interior pe mădură ce cresc. Se spune că cine plantează un măslin nu o face pentru el ci pentru generaţiile viitoare, pentru că măslinul creşte foarte greu, ajungând la maturitate în zeci de ani.

Plaja nu este una prea amenajată, de aceea era aproape pustie, ceea ce ne-a şi plăcut foarte mult. Marea era agitată şi, pentru că erau multe pietre la mal, nu am îndrăznit să ne aventurăm. Ne-am bălăcit la ţărm, în valurile înspumate, albe şi calde.

După Livadi, au urmat două dintre cele mai frumoase plaje ale lor: Aliki şi Paradise. 

Aliki era foarte aglomerată, plină de şezlonguri, terase, turişti. Stăteam ca sardinele în cutie. În ciuda faptului că plaja este amenajată, nisipul este fin, marea nu are pietre, pot să spun că nu ne-a impresionat deloc, dimpotrivă.

Era mult prea aglomerată pentru gustul nostru. Iar preţurile pe măsură!

Iar în Paradise Beach, unde nisipul este foarte fin, plaja este mai mare şi preţurile sunt mai mari. Nici aceasta nu ne-a impresionat.

Oricum, după ziua aceasta, deşi ne-am uns pe îndelete cu ulei de măsline, ne-a cam pârlit soarele.

Seara ne-am rupt din somnolenţă şi am ieşit la o mică plimbare pe plaja de lângă pensiune – o încântare, căci eram doar noi doi, luna şi valurile. Din păcate nu luasem cu mine aparatul şi trepiedul şi eram prea obosiţi ca să ne întoarcem după ele, aşa că nu am imortalizat momentul. Voi reveni în seara aceasta pentru a fotografia luna şi colţul acesta de rai.

Seara a continuat la taverna de lângă pensiune, unde eu am cerut un minunat iaurt cu miere, iar vichingul caracatiţă şi un litru de vin roşu. Caracatiţa lui era ok, dar iaurtul meu era un vis! Numai iaurtul în sine este incredibil de gustos, gras, prezent, revigorant! Mierea de deasupra îl transformase într-un dulce greu de uitat. Şi foarte consistent.

Am renunţat la ideea plimbării cu barca, pentru că ne-a cam trecut de plaje şi soare.

Şi am avut ocazia să vedem cum se mişcă vaporaşul, ceea ce mi-a adus aminte că am rău de mare.
Mâine vom merge în Thassos pentru cumpărături şi masă.

Concediu în Thassos – a treia şi a patra zi

A treia zi a început uşor înnorată şi, din nou, nu am văzut răsăritul. Şi nici vreme de plajă nu părea că va fi. Oricum, aveam programat safari pe munte. Cu Stavros, pe care urma să îl întâlnim în Potamia. Am plecat din Koinira pe la ora 8, după ce am băut o cafea făcută în mica bucătărie de la pensiunea unde stăm.

Pe drumul şerpuit de-a lungul coastei, puteam vedea marea, care, încă nu îşi recăpătase culoarea aceea turcoaz, tradiţională. Dar nu ne făceam probleme pentru vreme.

Ne-am întâlnit cu coordonatoarea excursiei(Stavros a trimis pe altcineva) – o grecoiacă frumoasă, veselă, plină de bunăvoinţă, ca toţi grecii de pe aici. Ne-a dat câteva repere despre ce urma să facem, ne-a întrebat de haine groase(eu aveam, vichingul nu, dar el nici nu are nevoie).

Pe viching l-a mai întrebat dacă vrea să conducă o maşină mică de teren – un Suzuchi 4x4 care părea un hârb, dar care s-a dovedit de încredere, în ciuda drumului teribil de accidentat.

Vichingul a fost încântat să conducă, chiar dacă îi era mică maşina. Pot spune că am a vut o maşină doar pentru noi, ceea ce a fost extrem de confortabil pentru amândoi, căci ne-am desfăşurat în voie cu glumele şi comentariile, fără reţineri şi martori.

A fost ca şi când închiriasem maşina, numai că aveam şi călăuză, ba chiar am beneficiat şi de un barbeque, sus pe munte.

Drumul este uimitor, peisajul începe cu livezi de maslini, continuă cu pădure, apoi cu stânci, iar pădure, iar stânci… Aerul era rece, dar curat, inmiresmat(mireasmă puternică de pin). Lumina teribil de schimbătoare mi-a dat mari bătăi de cap cu fotografiatul.

Pe drum ne-am oprit întâi la Castru – vichingul a stat cuminţel la lecţii, căci grecoaica a povestit mai bine de 15 minute despre istoria locului şi nu numai, iar eu… pot spune că am tras chiulul şi am fugit din clasă – m-am dus să ud buretele… Am făcut fotografii şi am descoperit locul în felul meu. Trăgând, totuşi, şi cu urechea la ceea ce spunea ghidul nostru.

Ce mi-a plăcut şi am reţinut a fost faptul că puteam arunca de acolo cu pietre, gest antistres, pentru a elibera energiile negative. Restul, a fost istorie.

Ulterior vichingul mi-a dat toate informaţiile, dar, înafară de zidul pe care localnicii îl ridicau din pietre ca să nu fie văzuţi de piraţi şi de povestea osuarului(fiind teren muntos, rudele plăteau timp de 5 ani pentru o groapă, după care dezgropau osemintele şi le duceau în acest osuar), altceva nu m-a impresionat.

A mai fost o oprire pentru panoramă şi fotografii. Şi apoi vârful Ipsario.

Revin cu faptul că peisajul, oriunde ai fi, este absolut minunat… Iar din vârf ai o perspectivă largă asupra localităţilor de la poale. Ghida spunea că atunci când e vreme frumoasă se poate vedea chiar Turcia.

Din vârf am luat-o către un mic adăpost unde a fost pregătit barbeque – souflachi, tzatzichi şi salată de roşii şi castraveţi. Totul foarte bun şi pe săturate.

După micul ospăţ, am pornit către Cascada şi lacul de la Mariesh. Aici am avut ocazia să mă joc cu setările la noua camera foto şi am reuşit să imortalizez cascada cu un timp lung de expunere – pare lăptoasă. Ceea ce m-a încântat.

Tot aici, am putut să gustăm mierea de pin(e delicioasă) şi… “antistres-ul” cum îi spun localnicii – ţipuro(e ţuica lor – un fel de ouzo mai tradiţional – nu mă dau în vânt nici după ouzo, nici după ţipuro) – cu miere şi alte arome(erau 3: fructe de pădure, nuci şi smochine). Era bun, dar cam scump – 750 ml costau 6 euro. Am preferat să iau încă un borcan mare de miere de pin cu bănuţii aceia.

Da, merită acest safari. A costat doar 40 de euro, a durat 7 ore, am beneficiat şi de o delicioasă masă tradiţională şi am văzut cele mai importante locuri de pe munte. Îl recomand. Îl găsiţi pe net pe Stavros din Potamia, are pagina webb.

Înainte de a merge la Koinira, am făcut un ocol prin Theologus – vroiam să mergem la o tavernă pentru vestitul miel. Numai că nu prea ne era foame. Cu toate acestea am comandat capra şi miel şi, desigur, câte un ness frape. N-am reuşit să mâncăm tot, dar, ce a rămas, am luat cu noi sub formă de sandwish cu carne de capra şi miel.

Da, sunt gustoase. Pot doar să zic că am făcut-o şi pe asta, aşa, ca toată lumea. Mai mult m-a încântat desertul pe care l-am primit din partea casei – un dulce cu nucă de cocos şi miere. Care a picat de minune!

La întoarcere am observat că marea se mai calmase. Pe alocuri începuse să devină limpede, verde – smarald.

Am aflat ca în Koinira plouase toată ziua.

A patra zi, adică azi, a fost ziua în care am făcut ce a vrut vichingul. Mai mult am lenevit. Dar, am făcut şi o minunată plimbare de vreo 4 ore pe muntele care este chiar lângă pensiune. Plănuisem noi să ajungem, tăind muntele, în Theologus. De data asta flămânzi, ca să mâncăm iar vestitele fripturi. Şi să vedem femeia cu barbă care vinde miere.

Planul bun, excursia minunată, dar Theologus-ul departe tare. Cărarea pe care am urmat-o mergea aproape paralel cu ţărmul şi, după cele indicate de GPS, ne ducea fix în Thassos. Ca să ajungem în Theologus ar fi trebuit să taie muntele, dar ea îl înconjura blând.

Oricum, excursia a meritat! Au fost 4 ore de aer cu mireasmă întensă de pin pe malul mării Egee. Aer perfect pentru cei stresaţi sau cu probleme de plămâni. O plimbare pe munte, pe o cărare blândă, în aer curat, sub soarele Greciei… Un drum benefic.

Am revenit la pensiune orbosiţi, dar relaxaţi.

Acum vichingul doarme, iar eu stau cu ochii pe mare.

Am plănuit să mergem mai pe seara să facem o baie în ea.

Dacă toată lumea se scaldă ziua, noi de ce nu am face-o noaptea?

După 4 ore petrecute pe munte, în soare(azi vremea a fost şi este însorită), între ore de vârf, pot concluziona că aici soarele e puternic, dar nu arde. Îl simti bine cum atinge pielea şi ne-am bronzat fără să ne ardem.

Mâine e ziua de plimbare cu vaporaşul. Încă nu ştim care. Ştim doar că nu vrem să înconjoare insula(ca să vedem dinspre mare plajele de pe coasta de est), să fie cu pescuit şi cu nelipsitul barbeque.

Până atunci, noapte bună de la malul Egeei.

Concediu în Grecia, cu un viching - primele două zile

Prima zi a fost pe drum, iar eu am dormit ca o valiză. Vichingul a condus. Cât am traversat Bulgaria, nici că mi-a păsat, m-am lăsat în voia somnului. Am făcut ochi pentru câteva minute cât să blochez uşile, la rugămintea lui, căci oprise la un supermarket să cumpere kamenitza. Am blocat uşile(ca nu cumva o mână dibace de bulgar să ne fure cu maşina cu prinţesă cu tot) şi m-am întors pe partea cealaltă, în ciuda soarelui care îmi incinsese picioarele care erau în bătaia lui.

Eram eu şi valiza din mine…

M-am trezit doar la ciocănelile insistente ale vichingului. Dintâi am verificat mutra din geam– să nu fie vreun mustăcios periculos - şi abia apoi am deblocat uşile.

Pe lângă kamenitza a luat şi un minunat wiskey cu miere, un lichjior de mentă(bleah!) şi o ciocolată cu arahide(iupiiiii)! Ciocolata am rupt-o în două şi am mâncat-o de nu s-a văzut!

Apoi am trecut la wiskey care, culmea! M-a trezit instant! A fost dragoste la prima degustare!

Eram în culmea fericirii când am intrat în Grecia. Ceea ce, nu?! Este un semn promiţător!

Omuleţul în haine albastre de la graniţa dintre Bulgaria şi Grecia nu părea să ne vadă, aşa că a coborât vichingul şi i-a arătat buletinele. Grecul mi-a aruncat şi mie o privire plictisită(mă îndoiesc să fi văzut ceva din prinţesa de mine de la distanţa aceea) şi i-a făcut semn să treacă.

Şi nu, nu trebuie plătită rovinietă pentru Grecia! Plăteşti pe drum, la un moment dat, 2.4 euro.

Feribotul din Keramoti l-am prins la limită! El pleca la 17, iar noi am fost acolo la 16.59. Drumul a costat 26 euro, cu tot cu doi oameni şi o maşină.

Pescăruşii ar fi vrut să mănânce biscuiţii întinşi de mâna mea, dar nu se puteau apropia – bătea vântul destul de tare şi îi puteam vedea cum se chinuie să se apropie, dar sunt îndepărtaţi de mâna nevăzută a vântului.

Chiar şi aşa, drumul cu feribotul a fost încântător! Egeea ne-a legănat blând în semn de bineţe. Am umblat peste tot pe unde era permis pe feribot, în căutare de cadre faine, cu două aparate de gât. Totul era făcut special pentru un fotograf în căutare de frumos! Am profitat cât s-a putut, până a început ploaia şi am fost nevoită să mă retrag în spaţiile unde nu ajugea apa, căci niciunul din aparate nu e rezistent la apă…

Minunată călătorie!

Ajunşi la ţărm, în Thassos, pământul încă se legăna! Dar asta nu m-a oprit să continuu a fotografia!

Contactul cu Thassosul a fost unul tare plăcut. O altă dragoste la prima atingere.

E o insulă prietenoasă, uimitoare, cu un relief fascinant. Pe latura de vest(unde suntem şi noi cazaţi – la Koinira) ai parte de munte şi mare, pe latura de est(unde vom merge mâine pentru un safari), ai parte de dealuri şi mare.

Eram fascinaţi şi obosiţi totodată! Vichingul, în mod îndreptăţit şi explicabil(condusese deja 10 ore în continuu) era frânt. Aşa că propunerea lui de a savura o cafea acolo, în Thassos, a meritat toată atenţia.

Greek coffe – pe care l-am cerut eu, a fost BESTIAL! Din păcate, ness caffeul lui, a lăsat mult de dorit…

Am descoperit că unul din pomii foarte des întâlniţi în Grecia, după măslin, este smochinul!

Ulterior am descoperit pruni, gutui, meri… Ba şi o boltă de… kiwi! Strugurii sunt şi ei prezenţi… Şi, pe marginea drumului, poţi vedea lauri şi lavandă! Alături de alte multe flori a cărui denumire nu o ştiu…

După cafengeală am pornit întins către Koinira pentru a ne caza. Gazda – Athina, exact cum se numeşte şi pensiunea – este o tânără grecoiacă, frumoasă şi extrem de prietenoasă şi prezentă.

Deşi camera nu este mare, are tot ce este necesar şi este curată şi caldă. Exact ca şi gazda!

Avem internet(merge… hm… ok… nu foarte bine, dar merge…), un grătar în curte, o mică bucătărie comună, un hamac(bestial!) două şezloage… Şi o parcare într-o livadă de măslini… Marea Egee în faţă(de pe peluză se poate vedea răsăritul) şi muntele în spate.
În prima seară, înafară de faptul că am socializat cu vecinii de lângă noi – români şi ei(Grecia e plină de români!) - doar eu, că vichingul şi-a făcut de cap, singur în cameră- altceva nu am făcut. La un moment dat mi s-a rupt şi mie filmul şi…

M-am trezit a doua zi cu marea Egee la picioare!

Pusesem ceasul să sune la ora 6 – pentru a prinde răsăritul – dar vremea era înnorată, poua … greceşte… Aşa că, după ce am scos capul pe uşă şi am văzut întunericul de afară, m-am întors înapoi în pat şi m-am mai trezit la 8. Tot cu marea la picioare, dar şi cu o mică rază de soare pe cer.

Am profitat de moment şi am încercat hamacul…

Şi aici, ca o mică paranteză: declar sus şi tare că un concediu fără leneveală în hamac, nu mai e concediu! Un hamac pe peluză, cu marea Egee la picioare, reprezintă esenţa unui concediu reuşit!

Am legănat în hamac până a început să picure. Nimic de speriat.

Ne-am îmbrăcat şi am plecat la plimbare, pe jos, prin împrejurimi. Speram să găsim un market(ca să luam cafea), sau măcar o tavernă deschisă – ca să bem o cafea gata făcută. Nicio şansă!

Tavernele se deschid abia la ora 10, iar magazinele stau ascunse. Le vezi doar dacă nu ai nevoie de nimic.

În schimb, am coborât pe o potecă la până la mare. Au urmat zeci de fotografii absolut fascinante…

Desigur, mi-am băgat picioarele în ea – era caldă şi mângăitoare… Şi chiar am gustat-o – uşor mai sărată decât marea Neagră, şi un pic sălcie.

Dacă ieri am putut vedea de pe drum o culoare albastră, incredibilă! Azi marea era uşor cenuşie, iar în bătaia sorelui, când valurile ridicau apa, era verde smarald…

Declar: m-am îndrăgostit de marea Egee!

La întoarcere spre cameră, la taverna de lângă noi care se deschisese, am băut o cafea grecească. Minunată! E mică şi fâşneaţă!

Am revenit în cameră şi am luat micul dejun. Vichingul, încântat fiind de faptul ca aici alcoolemia la volan nu trebuie să depăşească 0.5%, a băut, aşa de dimineaţă, un pahar cu vin grecesc – e un vin pe care l-am găsit în frigider, ca un dar din partea gazdei.

Apoi am pornit în căutarea unui Carrefour despre care aflasem că ar fi în Skala Potamia. Drumul a fost presărat cu mici popasuri pentru fotografie. Vichingul a fost tare cooperant la faza asta, ca niciodată! Desigur, până s-a plictisit să îmi secondeze ardoarea artistică. Ce-i drept, şi eu mă cam plictisisem, căci, pe fiecare coastă, dincolo de perdeaua de pini, marea era aceeaşi. Uşor întunecată şi învolburată. Degeaba plângeam eu după “Egeea cea albasatră din pozele altora”, Egeea de azi era(şi încă mai este – căci o am drept în faţa mea), cenuşie şi înspumată.

-Vreau şi eu poze cu marea albastră, aşa cum era ieri… Cum au toţi!

-Păi ia şi tu de la alţii!

În Skala Potamia am coborât până la mare şi am descoperit o plajă minunată.

Pe o terasă am băut un ness frape(de data asta foarte bun!). Apoi ne-am oprit într-un magazin cu souveniruri – eu am luat o eşarfă verde prăzuliu care se asortează perfect cu costumul meu de baie, vichingul şi-a luat un costum de baie. Ştiu eu că va fi şi o zi cu soare orbitor în care să le folosim.

În ciuda faptului că nu e deloc vreme de plajă sau scufundări, ziua de azi a fost una reuşită, căci, după cumpărăturile din Skala Potamia, am mers mai departe către Thassos, într-o localitate despre care nu ştiam care se numeşte dar unde văzusem, pe marginea drumului şi în trecerea de cu o zi înainte, multe magazine cu souveniruri.

-Dacă tot nu e zi de scufundări, hai să o facem zi de cheltuieli! - asta sunt eu, desigur…

Localitatea cu pricina nu e alta decât Potamia. Am luat magazinele la rând şi, mărturisesc că, din fiecare magazin vizitat am ieşi cu ceva, cât de mic!

Am cumpărat, ca de obicei: condimentre, săpun, căni, magneţi de frigider şi ceva dulce.

Ne-am tot uitat la miere(de portocale sau alte fructe…), dar am decis să mai căutăm.

Şi, desigur, după ulei de măsline!

Îtr-un final, uşor obosiţi, am ales o terasă pentru a bea o bere. Un mythos. Vichingul a observat, că eram fix vis-a vis de fabrica de ulei! Aşa că am luat şi minunatul ulei de măsline care era, de fapt, primul vizat în această călătorie în Grecia!

Cam aşa a decurs ziua de azi…

Mâine avem programat un safari cu Stavros din Potos. La 10 trebuie să fim acolo.

Pentru că ştiu că prognoza de mâine e una doar uşor înnorată… am pus ceasul să sune la ora 6 – vreau să prin răsăritul, care va fi uşor vizibil. Chiar am trepied la mine pentru asta.

Iar mâine, pe lângă safari, pentru că tot suntem pe aripa de est a insulei şi se poate, vrem să fim martori la apus. Şi, desigur, pentru viching, să mergem în Theologus pentru renumitele coaste de miel.

Eu sunt fericită oricum, dacă pot face fotografii în voie. Căci Thassos e un loc minunat, însorit sau înnorat! Iar azi am reuşit să mă obişnuiesc şi cu lumina – complet diferită de cea de la noi!

Iar mâine va fi soare şi voi avea şi umbre!

Şi cam atât pentru azi…

Acum ascult ploaia grecească, în faţa laptop-ului, lângă un pahar de wiskey cu miere din Bulgaria. Vichingul, partenerul meu de călătorie, exemplar de cooperant şi deschis pentru azi(încă nu s-a plictisit!), sforăie epic în urechea mea dreaptă… Cea îndreptată către camera de somn...

După ziua de azi, în ciuda vremii total nepotrivite pentru o insula cu multe plaje, m-am îndrăgostit de Thasos! E un loc ideal pentru relaxare… S-au deja am spus asta?!

Pe mâine. 

Figurant român într-un film Hollywood-ian turnat în Constanţa

Constănţenii ştiu deja că în zona Peninsulară se filmează 15 minute de film Hollywood-ian. Este vorba despre “What Happened to Mondey”, un Thrillerul SF care va avea premiera în 2016 şi care are în distribuţie actori cunoscuţi ca Noomi Rapace, Willem Dafoe, Glen Close.

Regizorul american susţine că ales Constanţa datorită decorului care corespunde scenariului. În ciuda acestui lucru, un pom tot a fost tăiat, iar decorul a fost îmbogăţit cu construcţia butaforică a unui Chek Point din viitor.

Se mai vorbeşte despre şansa pe care o are Constanţa de a deveni cunoscută în lume, datorită acestui film, ba mai mult, se stipulează faptul că, la finalul filmului va apărea un tex în limba română “Multumim Constanţa”.

Şi, deloc de neglijat, despre şansa pe care o au cca 450 de constănţeni de a participa, ca figuranţi la aceste filmări.

M-am înscris şi am fost şi eu selectată ca figurant pentru film. Mă îndoiesc sincer să fi fost refuzat pe cineva, pentru că am sesizat că anunţul era încă lipit pe unul din ziduri şi că erau abordaţi şi aduşi la recuzită şi machiaj, oameni de pe stradă, simpli trecători prin zonă. Mai ales dacă aveau şi copii.

Tind să cred că oamenii din Constanţa nu sunt prea dornici să facă pe figuranţii, iar după experienţa de ieri, înţeleg şi de ce.

Ziua de filmare pentru constănţenii care nu sunt nici negrii şi nici asiatici, este plătită cu 50 de lei şi durează 12 ore plus încă o oră pauza de masă, care constă în 3 sandwichuri pe care, zic ei, le primeşti la interval de 6 ore, primul la venire.

Pentru ceilalţi, negrii şi asiatici, ziua de filmare durează tot atât şi fac şi ei fix aceleaşi lucruri ca şi restul. Numai că ei sunt plătiţi cu 300 lei şi au şi o masă diferenţiată.

Eu am fost selectată pentru o categorie mai aparte de figuranţi – eram unul din cei 15 agenţi de pază din viitor. Nu ştiu care a fost criteriul după care m-au etichetat ca Agent, dar cert este că am muncit mai mult decât restul figuranţilor.

În primul rând a trebuit să port o uniformă completă de agent, cu bocanci şi chiar o armă(de lemn), şi să am tot timpul o atitudine specifică şi gesturi specifice: autoritate, dispreţ, să fiu în alertă şi atentă la tot ce este în jur.

Dacă ceilalţi doar trebuiau să ţină minte ce au făcut în spaţiul indicat şi să repete întocmai la fiecare cadru nou filmat, noi, agenţii, am avut şi o mică regie, urmând un scenariu stabilit de regizor, care a ne-a instruit personal pe fiecare.

Acest gen de figuraţie, însă, este o figuraţie specială şi, teoretic, se plăteşte de la 100 lei în sus.

Nu şi în cazul nostru… Pentru că lucrurile stau astfel: când am ajuns acolo, toţi, am completat pe contract suma de 50 de lei. Selecţia şi trierea s-a realizat, însă, ulterior. Aşa s-a ajuns ca Agenţii să realizeze o figuraţie specială, dar cu o remuneraţie obişnuită.

Am fost chemată la locul de joacă la ora 9.30. Formalităţile de înscriere, selecţia, costumarea, machiajul şi aranjarea părului, au durat până la ora 12. Au urmat două ore în care am rămas în aşteptare într-o zonă de odihnă, având posibilitatea să stăm jos, apoi alte 5 ore în am stat numai în picioare, timp în care am fost la dispoziţia lor, fie aşteptând într-un plan invizibil pentru cameră, fie instruiţi de regizor, fie jucându-ne, efectiv, rolurile în timpul filmării.

Iar pauza aceea, pe care ar fi trebuit să o luăm după 6 ore, pentru Agenţi, a fost după 9 ore.

Iar eu, doar am primit sandwich-ul, căci de mâncat nu am mai avut timp să îl mănânc, fiind repusă, cu masa în mână, pe platoul de filmare, cu specificaţia că, dacă aud cuvântul Motor, să o ascund în haină…

Absolut epic a fost faptul că la finalul zilei de filmare am mai aşteptat încă… 2 ore… restituirea buletinelor… care fuseseră reţinute pentru o copie… Aici e o ilegalitate, dar am acceptat-o fiind la începutul zilei, entuziastă şi bucuroasă să mă aflu acolo. Pentru a evita acest lucru, ar fi putut, totuşi, să ne anunţe să aducem o copie după buletin pentru înscriere.

Eram cca 100 de oameni care terminaseră la ora 19 şi care, la ora 20.30, încă aşteptau pe străduţa unde se filmase – nu ni s-a permis accesul înapoi la zona unde ne înscrisesem şi ne schimbasem, pentru că acolo erau alţi figuranţi care se schimbau şi se pregăteau pentru o altă scenă care urma să fie filmată în nocturnă.

Situaţia devenise încordată, cu atât mai mult cu cât, eram păziţi cu straşnicie de un gardian public şi de o angajată a firmei de filmare, ca să nu părăsim zona.

I-am sugerat acelei angajate că s-ar fi putut evita situaţia încordată în care ne aflam, dacă se organizau mai bine şi aduceau buletinele chiar acolo, pe străduţa unde eram blocaţi, ca să le restituie oamenilor.

Răspunul ei m-a şocat şi chiar m-a lăsat o fracţiune de secundă fără replică. “Şi eu sunt aici de la ora 3 şi nici nu am dormit azinoapte!” Iar aceaasta propoziţie a fost spusă pe un tot deloc profesional…

Am mai întrebat-o doar: “Cât de mult ne ajută pe noi, cei 100 de oameni de acolo, acest lucru?”

În cele din urmă ni s-a permis accesul spre aria unde trebuia sa primim buletinul şi să predăm costumele, iar acolo, când am ajuns şi eu, deja se crease o mare busculadă: cortul în gura căruia organizatorii intenţionau să restituie buletinele, era acum blocat de oamenii care intraseră ca să îşi ia hainele personale şi care nu mai puteau ieşi de cei care aşteptau buletinul.

Ne-am schimbat acolo, în cort, la grămadă, fără să ne mai jenăm, pentru că totul devenise absurd şi fără sens şi, efectiv nu ne doream decât să se termine totul mai repede.

Am recuperat buletinul şi m-am dus la rulota de unde primisem uniforma ca să o restitui. Nu era nimeni acolo, dar am fost îndrumată către un cort mare, în faţa căruia se formase o altă coadă.

Uşa era păzită de aceeaşi angajată magică, nedormită azinoapte, care mi-a blocat drumul. “Vă rugăm aşteptaţi. Nu aveţi voie în cort.”

De data asta mi-am pierdut cumpătul şi i-am spus că pot foarte bine să le las hainele şi la uşa cortului, sau să plec cu ele, dar că la coada aceea nu mai stau. “Păi nu aţi semnat pentru ele?!”

Nu, nu semnasem nimic… Chiar mă pregăteam să aşez lucrurile jos, pe un bolovan, când fata nedormită a luat-o înainte cu aceeaşi atitudine arogantă şi oţărâtă cu care mă anunţase mai devreme că ea la 3 s-a culcat, a deschis uşa cortului spunându-mi ofuscată peste umăr: “Nu aşa se procedează!”

În cort am fost întâmpinate din start de persoana care îmi în incredinţase uniforma şi care anunţase înainte, în faţa cortului, că Agenţii nu stau la coadă, intră direct, pentru că nu au primit costumele pe semnătură. Dar cerberul care noaptea nu doarme, habar n-avea povestea asta.

În acel moment am decis să pun punct experienţei mele de figurant pentru holywood.

Menţionez că am fost a doua zi şi am primit cei 50 de lei pentru ziua de filmare la care participasem.

Vreau să trag un semn de atenţie pentru figuranţii români, care nu sunt nici negri şi nici asiatici: în filmele holywoodiene turnate în America, un figurant este plătit cu cel puţin 100 $ pentru ziua de filmare şi primeşte la prânz o masă caldă.

Americanii zic că au ales România ca loc de filmare, pentru decor, dar să ştiţi că, în acest film, decorul este unul extrem de sărăcăcios, gri, cenuşiu, murdar, decrepit… Astfel de decor, să fim sinceri, nu ridică probleme pentru nciun scenarist, ba chiar se poate realiza uşor cu buget zero, cu recuzită de la groapa de gunoi. Dacă veţi merge în zona Casa cu Lei o să vă convingenţi.

Însă, este un film care necesită un număr mare de figuranţi, deoarece acţiunea are loc în 2050, când planeta e suprapopulată şi oamenii se calcă pe picioare unii pe alţii, nemaiavând loc pe stradă. Decor minim, recuzită minimă, mai ponosită decât la second hand-uri. Chiar jegoasă pe alocuri. Dar mulţi figuranţi.

Concluzia firească este: Hollywood-ul a ales România ca loc de filmare pentru acest film fiindcă figuranţii de aici se mulţumesc cu infim mai puţin, iar placa cu decorul corespunzător, e doar o replică ieftină!

Mai am, totuşi,  o întrebare la care nu am reuşit să răspund: de ce figuranţii negrii şi cei asiatici sunt plătiţi de 6 ori mai bine decât restul figuranţilor din acest film, adică constănţenii români, care ar trebui să fie mândrii că se filmează în oraşul lor un film cenuşiu despre o poveste în care oamenii sunt săraci, trişti, speriaţi şi în alertă de supravieţuire?!

Rămânem într-o căsnicie nefericită de dragul copiilor, sau nu?

Este o dilemă des întâlnită, chinuitoare, sufocantă, generatoare de traume şi multă suferinţă nemărturisită, de ambele părţi ale cuplului.

Poate azi mai puţin decât în trecut când divorţul era privit ca un stigmat, mai sunt oameni care aleg să rămână prinşi într-o căsătorie în care nu se mai regăsesc de mult timp. Unii chiar suportă bătăi şi scandaluri greu de închipuit! Şi mai toţi fac asta de dragul copilului, fiindu-le teamă să îl lipsească pe acesta de prezenţa celuilalt părinte.

Copilul, oricât ar fi de vigilenţi părinţii, simte agresivitatea şi neînţelegerile dintre cei doi. Nimic nu îi scapă, fiind extrem de empatic. Iar această situaţie încordată nu creează, câtuşi de puţin, un cadru adecvat dezvoltării lui ulterioare.

Un copil, pentru a creşte armonios, echilibrat, cu un respect de sine crescut, încrezător în el însuşi, fericit şi dornic de a-şi trăi viaţa, are nevoie de un mediu propice. Şi asta încă dinainte de a se naşte!

Deloc întâmplător, un copil, chiar dacă este foarte bine hrănit, îmbrăcat şi supravegheat, poate suferi diverse afecţiuni inexplicabile: alergii, astm, veşnicul roşu în gât, timiditate, enurezis, tulburări ale somnului, etc. Iar acest aspect ar trebui să fie un semnal de alarmă extrem de serios pentru părinţi, deoarece starea firească a unui copil crescut în armonie şi înţelegere, este una de sănătate şi voie bună, iar un copil fericit şi sănătos este acela care are părinţi fericiţi şi împliniţi.

Copilul este oglinda părinţilor şi a relaţiei dintre aceştia. Dacă ceva nu e în regulă cu copilul, probabil ceva nu este în regulă în relaţia dintre părinţi.

Deci, dragi mămici şi tătici, de dragul copilului nu vă mai amăgiţi! Dacă dumneavoastră nu vă simţiţi bine, nici copilul nu se va simţi bine! Şi tocmai de dragul copilului, puneţi punct relaţiilor toxice. 

Faptul că vă despărţiţi de partener nu vă împiedică, câtuşi de puţin, să fiţi în continuare un părinte minunat!

De obicei, în urma divorţului, copilul rămâne cu mama, dar sunt şi cazuri în care acesta e încredinţat tatălui. Oricum ar fi, celălalt părinte, poate continua să fie prezent în viaţa fiului sau fiicei sale. Poate cu un mic efort, căci se schimbă circumstanţele, spaţiul, timpul alocat.

Priviţi realitatea în faţă şi învingeţi-vă temerile şi fricile: dacă vreţi un copil echilibrat şi fericit, arătaţi-i că sunteţi un om echilibrat şi fericit şi nu acceptaţi să rămâneţi blocaţi în situaţii care nu vă priesc şi vă obligă la nesfârşite compromisuri.

Nu fiţi laşi! Trăiţi viaţa pe care doriţi să o trăiască copilul dumneavoastră şi făceţi-o deplin asumat şi în totală sinceritate faţă de voi inşivă şi faţă de partener!

O viaţă trăită de unul singur e doar o viaţă, dar una trăită în doi este o poveste de neuitat!

Oricât am fi de solitari şi împăcaţi cu noi înşine, funcţionăm mai bine în pereche. De aceea căutăm şi suntem deschişi pentru experienţe în doi şi, cu toţii, ne dorim un partener potrivit pentru diverse activităţi, mai ample sau mai restrânse. Tandemul va merge mai uşor dacă amândoi pedalează în acelaşi sens!

Cu siguranţă că sunt o mulţime de lucruri pe care le putem face de unul singur, dar oricare dintre ele capătă o altă valenţă şi savoare când e înfăptuit în doi. O plimbare cu bicicleta, un dans, o baie în mare, o şedinţă de yoga, orice am întreprinde, în mod clar, dacă avem şi un coechipier, devine mai intens, mai mare aducător de bucurii şi satisfacţii. Şi viaţa devine mai plăcută astfel!

Desigur, vorbim aici despre cazul minunat în care cei doi se potrivesc pe vibraţie, energie şi chiar nebunie şi sunt deschişi către acelaşi gen de activităţi. Căci împărtăşirea vieţii cu un partener şi participarea la activităţi comune, este o consecinţă firească a unei comunicări fluide şi fireşti, şi nu ar trebui să fie motiv de discordanţă şi negociere. Dimpotrivă! Ar trebui să fie o ocazie de a te simţi bine în compania celuilalt, de a-l cunoaşte mai bine, de a-l sprijini şi încuraja.

Uneori această formă de comunicare vine de la sine, firesc. Alteori, mai rar, ea se poate educa şi dezvolta. Dar sunt şi cazurile în care nu funcţionează, în ciuda oricărei negocieri sau înţelegeri comune.

Putem să ne imaginăm că cei doi sunt două rotiţe zimţate care se potrivesc sau nu.

Dacă se potrivesc, se vor angrena una pe cealaltă şi, nu numai că vor porni pe acelaşi drum într-o nouă experienţă, dar va totul va funcţiona ca uns, indiferent de ceea ce se întâmplă pe parcurs, bun sau mai puţin bun. Nu vor exista reproşuri sau păreri de rău, iar fiecare clipă va fi complet dedicată şi asumată.

Dacă nu există această potrivire, angrenajul nu va porni, sau va funcţiona în hopuri, înfrânat, până se va rupe.

Aşa că, să fim sinceri şi să spunem lucrurilor pe nume: dacă nu suntem pe cale să ne călugărim şi să ducem voit o viaţă în solitudine, fiecare dintre noi, oricât ar fi de independent, matur şi pe picioarele lui, are nevoie de un partener de viaţă, un partener cu care să împărtăşească clipe banale sau mai puţin banale.

Un martor la viaţa lui. O pereche de ochi în plus. O inimă în plus.

Încă două mâini pe care să se bizuie când escaladează un munte, sau doar găteşte cina în liniştea casei.

Iar această necesitate ne împinge, uneori, să facem compromisuri şi să ne mulţumim şi cu mai puţin, adică să acceptăm să avem un partener cu care, poate, nu rezonăm întru totul. Punem lucrurile în balanţă şi decidem: “decât singur, mai bine aşa!”

Dar eu cred că, atâta timp cât eşti viu şi vrei să trăieşti fiecare clipă la intensitate maximă, ai şansa să îţi întâlneşti “Partenerul”. Adică omul acela care se potriveşte lângă tine asemeni unei rotiţe zimţate creată de un elveţian, omul acela care te va motiva, incita şi susţine necondiţionat şi fără reţineri, în orice doreşti să experimentezi.

Şi, pentru că va exista reciprocitate în toate, bucuria vieţii se va dubla, transformând o viaţă banală, într-o poveste minunată despre iubire, prietenie şi împărtăşire.