O viaţă trăită de unul singur e doar o viaţă, dar una trăită în doi este o poveste de neuitat!

Oricât am fi de solitari şi împăcaţi cu noi înşine, funcţionăm mai bine în pereche. De aceea căutăm şi suntem deschişi pentru experienţe în doi şi, cu toţii, ne dorim un partener potrivit pentru diverse activităţi, mai ample sau mai restrânse. Tandemul va merge mai uşor dacă amândoi pedalează în acelaşi sens!

Cu siguranţă că sunt o mulţime de lucruri pe care le putem face de unul singur, dar oricare dintre ele capătă o altă valenţă şi savoare când e înfăptuit în doi. O plimbare cu bicicleta, un dans, o baie în mare, o şedinţă de yoga, orice am întreprinde, în mod clar, dacă avem şi un coechipier, devine mai intens, mai mare aducător de bucurii şi satisfacţii. Şi viaţa devine mai plăcută astfel!

Desigur, vorbim aici despre cazul minunat în care cei doi se potrivesc pe vibraţie, energie şi chiar nebunie şi sunt deschişi către acelaşi gen de activităţi. Căci împărtăşirea vieţii cu un partener şi participarea la activităţi comune, este o consecinţă firească a unei comunicări fluide şi fireşti, şi nu ar trebui să fie motiv de discordanţă şi negociere. Dimpotrivă! Ar trebui să fie o ocazie de a te simţi bine în compania celuilalt, de a-l cunoaşte mai bine, de a-l sprijini şi încuraja.

Uneori această formă de comunicare vine de la sine, firesc. Alteori, mai rar, ea se poate educa şi dezvolta. Dar sunt şi cazurile în care nu funcţionează, în ciuda oricărei negocieri sau înţelegeri comune.

Putem să ne imaginăm că cei doi sunt două rotiţe zimţate care se potrivesc sau nu.

Dacă se potrivesc, se vor angrena una pe cealaltă şi, nu numai că vor porni pe acelaşi drum într-o nouă experienţă, dar va totul va funcţiona ca uns, indiferent de ceea ce se întâmplă pe parcurs, bun sau mai puţin bun. Nu vor exista reproşuri sau păreri de rău, iar fiecare clipă va fi complet dedicată şi asumată.

Dacă nu există această potrivire, angrenajul nu va porni, sau va funcţiona în hopuri, înfrânat, până se va rupe.

Aşa că, să fim sinceri şi să spunem lucrurilor pe nume: dacă nu suntem pe cale să ne călugărim şi să ducem voit o viaţă în solitudine, fiecare dintre noi, oricât ar fi de independent, matur şi pe picioarele lui, are nevoie de un partener de viaţă, un partener cu care să împărtăşească clipe banale sau mai puţin banale.

Un martor la viaţa lui. O pereche de ochi în plus. O inimă în plus.

Încă două mâini pe care să se bizuie când escaladează un munte, sau doar găteşte cina în liniştea casei.

Iar această necesitate ne împinge, uneori, să facem compromisuri şi să ne mulţumim şi cu mai puţin, adică să acceptăm să avem un partener cu care, poate, nu rezonăm întru totul. Punem lucrurile în balanţă şi decidem: “decât singur, mai bine aşa!”

Dar eu cred că, atâta timp cât eşti viu şi vrei să trăieşti fiecare clipă la intensitate maximă, ai şansa să îţi întâlneşti “Partenerul”. Adică omul acela care se potriveşte lângă tine asemeni unei rotiţe zimţate creată de un elveţian, omul acela care te va motiva, incita şi susţine necondiţionat şi fără reţineri, în orice doreşti să experimentezi.

Şi, pentru că va exista reciprocitate în toate, bucuria vieţii se va dubla, transformând o viaţă banală, într-o poveste minunată despre iubire, prietenie şi împărtăşire.