Înţelege că sunt fericită în durerea mea!

Am obosit

Să trăiesc.

Şi să ţin pasul cu tine şi cu lumea din jur.

Să fiu ceea ce se cuvine.

Să vorbesc frumos şi să nu mai înjur…

Am obosit

Să respir.

Să zâmbesc.

Să mă simt bine.

Să fiu fericită cu tine! Prin tine!

Aleg să mă simt rău şi să nu mă mai lupt cu durerea din mine!

Da! 

Sunt fericită în tristeţea mea grea!

Nu mă mai trage spre lumină!

Până la urmă e doar viaţa mea!

Şi

Tot ce vreau e să mă odihnesc aşa,

Cu capul strivit într-o menghină grea!

Învăţ nemurirea

De câte ori poate muri sufletul?

De câte ori poate el să renască?

Jocul acesta al vieţii, pentru mine, e tot mai străin.

Dacă m-ar opri cineva să îmi ceara o parte din zile,

Aş fi bucuroasă să i le dau toate, chiar pe nimic.

Un val de pământ mi-a căzut peste faţă.

Acum exersez nemurirea…

Sunt omul acela uitat prin lumea nebună, ce strânge durerea din jur…

O gură de aer… O zi mai senină… Un zâmbet de suflet… Trăiesc tot mai rar…

Doar norii… Doar apa… Doar visul din umbră…

Sunt cele ce-mi susură dulcele-amar…

Universul râde de noi!

Pe Marius l-am întâlnit când mă pierdusem pe drumul iubirii… Rămăsesem blocată în cea mai grea depresie.

Până la el crezusem în faptul că o relaţie între o femeie şi un bărbat care se iubesc poate aduce împlinire şi fericire amândoura. Şi, tocmai când mă pregăteam să închid uşa către acest vis… Să abandonez credinţa că e posibilă o iubire mare, împărtăşită… El a pus piciorul în prag! Mi-a povestit despre sintonia iubirii… Mi-a trezit visul…

Atunci am decis să îmi mai dau o şansă să găsesc iubirea aceea mare, la care visasem atâta amar de vreme, iubirea capabilă să vindece şi să creeze o lume de vis…

Curând, însă, am descoperit că eram singură în relaţia aceea. Deschisesem uşa, dar trecusem singură dincolo de prag. Doar eu mă implicasem… Doar eu îmi asumasem visul… El a rămas prins în trecut, dincolo de prag…

În câteva luni, datorită lui, am reuşit să închid din nou uşa. De data aceasta am ferecat-o şi am pierdut cheia. A rămas experienţa descoperirii compasiunii.

Iubirea a devenit pentru mine un mare balon de săpun. Un mare fâsss. Un sentiment supraestimat din care pot curge multe lacrimi.

Unii ar spune că m-am resemnat. Eu zic că m-am cizelat. Că am reuşit să trec dincolo de pasiune şi dorinţă. Că, închizând acea uşă către credinţa că viaţa poate fi minunata alături de un partener şi într-o deplină sintonie a iubirii, am ieşit din suferinţă.

Datorită lui, iubirea s-a transformat în compasiune. Am ieşit din dorinţe, am găsit o nouă formă de linişte interioară, în solitudine.

Datorită lui m-am vindecat de iubire, de visul împlinirii în viaţa de cuplu şi am descoperit compasiunea, departe de dorinţe.

…………………….

Culmea e că, acum, universul, cu infinita lui capacitate de a se distra pe seama mea, de a râde de credinţele şi descoperirile mele însângerate, mă pune iar faţă în faţă cu visul atât de bine ferecat…

Brusc în viaţa mea apare un om-bărbat, care nu oboseşte în a-mi arăta iubirea lui. Care crede în relaţia dintre noi – care nici nu a început. Care ştie că putem fi fericiţi. Care, în ciuda răcelii mele de gheaţă, nu se dă învins…

Iar eu nu mai am cheia… Inima mea e încuiată…

E ca şi cum timpul meu s-a scurs…

E ca şi cum filmul s-a terminat… Intriga s-a soluţionat… Dar regizorul îmi arată secvenţe din timpul filmărilor. Iar eu stau, în picioare, pe punct de plecare, şi urmăresc amuzată scenele… Sunt tentată să revin în scaun şi să savurez umorul din culise… Dar… nu mai am timp pentru asta…

Cumva, pentru mine, timpul iubirii a trecut… Gesturile lui, deschiderea lui, faptele lui… toate îmi amintesc de visul acela… Iar eu sunt acum complet detaşată. Un iceberg care pluteşte calm pe oceanul îngheţat…

Să mai spuneţi că universul nu are umor!

Cum să ne alegem relaţiile

Alegem dacă iubim sau nu un om.

E adevărat!

E un moment în care… decidem să ne deschidem inima şi să dăruim iubirea. Să o manifestăm. Sau să o primim. Să ne conectăm cu partenerul la un nivel atât de profund încât… să nu mai ştim unde se termină el şi unde începem noi…

Da, manifestarea iubirii e o alegere. Că o dăruieşi sau că o primeşti.

Mai greu e cu… renunţarea la iubire…

Firesc ar fi să fie, şi de data aceasta, tot o alegere.

Să putem alege să nu mai dăruim iubire! Să putem alege să nu mai primim iubire! Şi gata! Relaţia să se termine exact ca un film ajuns la final…

Dar nu e deloc aşa!

Des-iubirea… Ieşirea din iubire… Finalul poveştii de iubire…

Nu mai e o simplă alegere…

Totul devine mult mai complicat la final…

Stau eu şi mă întreb de ce e aşa???! De ce ne e atât de uşor să discernem la începutul unei relaţii dacă vom investi iubirea şi vom accepta iubirea partenerului… Iar la final devine atât de greu să punem comutatorul iubirii pe Off???!

Oricâte amintiri neplăcute am strâns, oricâte resentimente au rămas, oricâte lacrimi s-au vărsat… Oricât de clar ar fi faptul că relaţia s-a consumat şi că nu mai are viitor, decizia de a pune stop iubirii, de a nu mai investi sentimente şi a merge mai departe, este imposibilă…

E ca şi cum mii de fire te leagă acum de acea persoană… Te ţin conectat cu ea… Iar tăierea acestor conexiuni nu mai e una simplă…

De aceea eu cred că ar trebui ca, înainte să alegem să ne îndrăgostim, să medităm serios la ceea ce vom face.

Trăim o perioadă în care, din punct de vedere karmic, sufletele ard mai mult ca niciodată! De aceea, acum, tot mai mult ca niciodată, relaţiile nu durează!

Toate par a fi întâlniri karmice…

Toate par a crea situaţiile necesare pentru rezolvările karmice. Unele îşi ating menirea! Altele nu… Din păcate… Şi, acestea din urmă, lasă şi mai multă suferinţă… Pentru că cei implicaţi simt că ceva nu a mers, că, poate, undeva era o şansă, dar au ratat-o… Deşi au încercat tot ce era posibil… Poate că unul din parteneri a uitat înţelegerea, iar egoul, mult prea mare, nu i-a permis să vadă că o ia pe o cale lăturalnică. O ia pe lângă rezolvarea karmică. Ratează experienţa de vindecare… Şi îi blochează şi partenerului calea către vindecare. E o dublă experienţă, în iubire, care eşuează al naibii de dureros…

 

De aceea cred că, înainte de a ne îndrăgosti e bine să ne luăm o pauză de stat în fund şi meditat. Mentalul nu ne va duce prea departe – asta e clar… Dar inima, subconştientul, toate mesajele interioare pe care le vom primi în timpul meditaţiei, ne vor ajuta să percepem relaţia aşa cum ar trebui să fie – o ocazie minunată să evoluăm! Ne-o asumăm sau nu?! Pentru că dacă va eşua, vom acumula şi mai multă karmă de ars, mai multă suferinţă…

De aceea cred că o relaţie de iubire are nevoie de multă înţelepciune din partea amândoura. Şi, dacă nu suntem capabili de acea înţelepciune, mai bine stăm cuminţi, cu noi înşine. Singuri. Ca să nu încurcăm şi mai mult iţele karmice şi suferinţele…

Şi am putea face asta cu infinită înţelepciune, în iubire deplină şi fără obiect…

Sintonia iubirii cu un alcoolic şi terapia imago

Încep să înţeleg. Primesc informaţii care mă ajută să luminez experienţa pe care am lăsat-o în urmă.

Privesc peste umăr, pe jumătate întoarsă în trecut şi îl văd pe el. Bărbatul lângă care am trăit într-un an cât nu am trăit în alţi 20 de ani…

O iubire mare. Împărtăşită.

El mă iubea, eu îl iubeam… Aveam multe în comun.

Şi nebunia momentului.

Şi lipsa de inhibiţii, libertatea de exprimare, dorinţa de viaţă, capacitatea de a ne asuma riscuri urmându-ne inima.

Multe erau acolo… O tolbă plină!

Când am decis să renuţ la tot şi să îl urmez, asumat, deplin… Am simţit că aceasta va fi, fie cea mai frumoasă experienţă din viaţa asta, fie cea mai nefericită dintre ele… Totul îmi părea, cumva, aşezat pe o muchie de cuţit, cuţit care era la el… Era acolo, doar al lui, o parte de ego despre care nu ştiam până unde va merge…

Speram…

Da! Speram! Undeva la vecinătatea cu disperarea…

Ca el să renuţe la bucata aceea de ego şi să fie cea mai frumoasă poveste de iubire… De sintonie a iubirii…

Curând, însă, m-am pomenit faţă în faţă cu cei mai crânceni demoni ai mei… Şi ai lui…

Acum ştiu că relaţia aceasta a fost una menită să ne permită să aplicăm terapia imago.

El deţinea cheia. Alcoolismul.

Eu un conflict născut în copilărie. Un tată căruia îi plăcea să bea şi apoi să facă scandal acasă. Bătăi, scandaluri, panaramă cu martori. Atunci s-a născut acest conflict mocnit între mine şi tatăl meu. El s-a lăsat de băutură când a conştientizat că tremurul mânii pe planşeta de desen îi poate periclita serviciul. Dar conflictul era deja creat.

Marius a venit cu alcoolismul. Scânteia conflictului dintre mine şi tatăl meu.

Se spune că “terapia imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează”.

Relaţia aceasta a oferit amândoura o şansă mare către vindecare. Şansă ratată… Pentru că el a refuzat să devina un om mai bun… Astfel, mie mi-a fost refuzată ocazia de a depăşi conflictul copilăriei…

Dacă omul pe care îl iubeam şi care mă venera, nu a fost capabil să iasă din alcoolism, de ce ar fi altfel cu tatăl acela din trecut care nu a conştientizat o clipă cât rău face propriilor copii…

Marius a ales ca din cele două posibile desfăşurari ale vieţii, să o aleagă pe aceea care mă ţinea captivă în trecut. În conflictul dintre mine şi tata.

Viaţa mi-a oferit un an marcat de alcoolism, alături de cel mai fain om pe care îl întâlnisem până atunci…

Când am realizat că Marius nu va accepta niciodată să schimbe povestea lui, povestea mea, povestea noastră… O coardă s-a rupt în mine… Cu ecou însângerat în trecut… şi viitor…

Dacă iubirea aceea mare nu mi-a dat posibilitatea să mă vindec, oare ce m-ar mai putea ajuta?! Dacă lângă omul pe care îl iubeam în cel mai frumos mod posibil, şi care ma venera, nu am găsit liniştea şi împăcarea, ce altceva ar mai putea fi frumos în viaţa asta?!

Marius a fost acea măsură a unei iubiri mari care nu ajută la nimic… Dimpotrivă… Care provoacă şi mai multă suferinţă mocnită…

M-am întors acasă cu un sentiment şi mai accentuat de… distanţare faţă de tatăl alcoolic, responsabil direct al unei copilării distruse. Acum mă deranja până şi faptul că el respiră…

-Izucă, tu trebuie să te împaci cu tatăl tău! Îmi spunea omul care avea cheia vindecării şi împăcării…

Da, ştiu. Trebuie să fac asta… Dar cum?! Tu, iubire, în cea mai deplină sintonie, ai refuzat să devii un om mai bun, să renunţi la alcoolism… Să te vindeci. Să mă ajuţi să mă vindec… Dacă tu, iubirea vieţii mele, nu ai putut face asta, la ce mă mai pot aştepta bun de acum încolo?!...

A trecut un an. M-am îndepărtat de Marius. Sintonia iubirii îmi pare acum un vis decolorat pe o pânză… Un tablou ireal… Da, am fi putut fii noi în acel tablou… Umăr lângă umăr, picior peste picior, inimă peste inimă… Împăcaţi cu noi înşine, cu trecutul, cu viaţa… Eu un copil împăcat cu tatăl lui, tu un om nou…

Din păcate, el nicimăcar acum nu înţelege cât de aproape a fost de vindecare. Refuză să înţeleagă… Refuză să abandoneze acel grăunte de ego care îl ţintuieşte în uitare… În trecut…

A refuzat viaţa. A refuzat vindecarea în iubire. Şi, totodată, mi-a tăiat calea spre vindecare. Spre împăcare cu trecutul.

De aceea a durut totul atat de mult… Întâlnirea noastră era una karmică. Împreună aveam ceva important de realizat. Iar el a refuzat pasul…

El încă mă mai sună.

-Izucă, e plină lumea asta de bărbaţi care nu beau, dar niciunul nu te iubeşte cum te iubesc eu!

Da, aşa e… Dar tu eşti singurul dintre toţi care avea cheia vindecării mele. Şi nu mi-ai dat-o. Ai uitat de înţelegerea spirituală, karmică.

De aceea declaraţiile tale de iubire dor al naibii de rău! Mă năucesc… Mă intrigă… Mă irită aşa cum nimic nu mă mai irită… Mi-ai luat şansa să mă vindec de una dintre cele mai grele suferinţe… Să rup legătura cu trecutul şi să merg mai departe… Ţi-ai refuzat şansa să te vindeci de una dintre cele mai mari suferinţe… Să rupi legătura cu trecutul şi să începi o viaţă nouă, în iubire deplină, împărtăşită, vindecătoare, creatoare…

Ai dat cu piciorul la o mare şansă…

De aceea, vorbele tale par batjocură la adresa iubirii şi mânie întregul univers…

Poate în viaţa viitoare vei ştii să faci ceea ce trebuia făcut…

Iubirea asta mare ne-a fost dăruită pentru a ne vindeca amândoi… Şi nu pentru simple declaraţii, vorbe în vânt… Culori aruncate pe o pânză…

Acum şterse şi căzute în uitare…

Rămâi cu bine, suflet pereche...