Revelion 2016 - Reset pentru o viaţă în iubire, fericire şi împlinire!

Se termină încă un an. Într-o singură noapte. Cum e posibil ca un an să se termine într-o singură noapte?! Mai exact, o singură secundă! Ceva nu e firesc aici, cu siguranţă...

Firesc este, poate, faptul că acest moment ne strânge, cumva, laolaltă într-un acelaşi complot: Revelionul!

Căci da, e firesc să fii cu ceilalţi! Şi, mai ales, cu cei care, probabil, vor fi lângă tine şi de acum încolo. Sau, mai simplu, cu cei dragi, aproape de sufletul tău.

Da, Revelionul este un complot, dar unul fain! E un joc al minţii prinse în timp, un joc menit să te ducă la un nou început. Un moment de reset! Un moment în care tu să ai motiv să decizi: gata, fix din clipa asta nouă din 2016 aleg să îmi schimb viaţa! În ceva minunat, într-un şir lung de momente fericite, într-un motiv continuu de bucurie şi împlinire!

Da, asta e Revelionul, sau fracţiunea aceea de secundă care, pe fiecare ne prinde defazat pe glob, astfel încât, de sus, pare ca un val de artificii şi promisiuni care străbate planeta dintr-un capăt în celălalt!

Mă întreb dacă sunt oameni care nu participă la acest moment. Poate bebeluşii... Căci ei, încă, nu au noţiunea timpului. Şi nici nevoie de reset.

Da, se apropie fracţiunea aceea de secundă în care ne putem reseta pentru ceva mai bun.

Când ne e permis să ştergem tot ce a fost şi să o luăm de la început, curat, onest, loial.

Momentul acela în care putem alege ca, de acum înainte, să trăim clipa, să ne respectăm, să ne iubim, să ne facem viaţa o poveste despre iubire, împlinire şi bucurie!

Eu aşa văd acest moment şi aşa îl voi trece! Cu un mare reset, resetul vieţii mele! Şi cu promisiunea fermă către mine însămi că:

DA! De acum înainte sunt fericită, mă iubesc şi păşesc cu încredere către tot ceea ce îmi place, fără temeri, planuri şi reţineri! Pentru că ştiu că sunt protejată şi iubită şi găsesc tot ceea ce am nevoie! Nimic nu îmi mai stă în cale acum că am văzut lumina pe care o port în mine!

Şi fiecare clipă este pentru mine un Revelion, moment de reset către tot ce e mai bun şi mai frumos!

Călătoria vieţii doar cu o bocceluţă în spate

Mereu am zis că viaţa e o călătorie.

Ieri, deloc întâmplător, a ajuns la mine un filmuleţ despre 7 lucruri benefice care se întâmplă atunci când călătoreşti de unul singur.

Am urmărit fermecată acel filmuleţ de vreo 3 ori... Absolut fascinant!

Un amic de Facebook m-a întrebat: “Te reprezintă?”

Ha! Eu stăteam vrăjită cu ochii pe monitor. Urmăream pentru a 4-a oară acea călătorie cu cele 7 beneficii.

Mi-am adus aminte că, în trecut, tinerii plecau de acasă cu o bocceluţă în băţ. Se duceau prin lume ca să îşi caute norocul. Până şi Păcală a plecat de acasă!

Cei mai mulţi îl găseau, ba şi o jumătate de împărăţie mai primeau. Sau viaţă fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe. Asta după ce se luptau cu toate zmeoaicele şi gheonoaiele.

Dincolo de poveşti, însă, încep să întrevăd un adevăr care mă atrage ca o rază tractoare.

Am ajuns într-un punct în care îmi este foarte uşor să las totul în urmă. De fapt, îmi doresc să fac asta. E necesar. Îndată Simba face 20 de ani. Se descurcă admirabil şi fără mine. Ce a fost de sădit deja s-a consolidat. De acum se poate descurca în orice situaţie. Mai rămâne doar să se şi mobilizeze şi să vrea. Dar asta numai de el depinde.

Când el a venit în viaţa mea am simţit că va urma un ocol, dar l-am îmbrăţişat şi acceptat, căci acolo erau multe de învăţat. Chiar dacă drumul meu era undeva în zare. Peste coclauri, pe buza de pe dealuri, între cer şi pământ.

Acum simt că e momentul să îmi iau bocceluţa de Păcală şi să plec prin lume. Fără bani, fără balast, doar cu strictul necesar. Tot ce am nevoie port cu mine. Căci în toţi cei 42 de ani parcurşi până acum, am acumulat multe. O mare parte din ele nicimăcar nu am avut ocazia să le folosesc.

Da, acum sunt pregătită să îmi reiau călătoria. Pentru că viaţa este o călătorie.

Un gând minunat creşte în inima mea!

Ce ar fi dacă o vreme aş umbla prin lume cu o bocceluţa în spate, fără bani, fără telefon. Doar eu cu mine însămi pe calea vieţii, abandonandu-m ă complet acestei experienţe, fără nicio plasă de siguranţă.

Asta ar fi cartea vieţii mele...

Când ai un înger lângă tine, mesager al divinului

Da, ieri eram în cea mai neagră depresie.

Nu că o târam după mine de mai bine de 3 săptămâni, ca pe o oaie imensă şi neagră, ci mă scufundasem în ea ca în nisipuri mişcătoare. Negre.

El m-a sunat. De mai multe ori până am reuşit să îi răspund. Căci mâna mea era blocată pe programul “nu mai contează” şi refuza să ducă telefonul la ureche. Dar el a insistat. În cele din urmă am răspuns.

A urmat o discuţie de numai câteva minute. Era în Constanţa, planul era să ieşim la o bere mai pe seară. Am acceptat, dar l-am avertizat: “Să ştii, însă, că sunt într-o pasă foarte proastă...”

În următoarele 15 minute starea mea s-a schimbat brusc. În bine. În foarte bine!

Era prima dată după lungi zile de suferinţă de catran în care simţeam că pot respira, că mă pot mişca... Ceva se întâmplase! Era ca şi cum ieşisem din râul de smoală.

Imediat am realizat că el făcuse asta!

L-am sunat.

-Hei, nu ştiu ce ai făcut, dar mă simt mult-mult mai bine!

-Lasă-mă, în raza mea, că zici că am băut... Era să mă lovească o maşină pe stradă... Acum stau în kur pe bordură să îmi revin... Dar mă duc la mare să mă încarc... Mă bucur că te simţi mai bine... Dar nu înţeleg ce aveai de gând?! Ce am preluat e greu de dus... M-a năucit ca după o sticlă de vodkă băută pe nerăsuflate... De cât timp erai aşa?

Mi-am dat seama ca nu mai ştiam exact de când era starea asta... Posibil să fi început uşor încă de acum 3 luni... M-am adâncit în ea încet şi pe nebăgare de seamă. Acum 3 săptămâni, însă, a fost momentul în care, efectiv, am ales să mă las în voia căderii şi am desfăcut coarda de siguranţă...

-Tu chiar vroiai să îţi faci rău... De ce? A continuat el cu vocea blândă, uşor obosită...

-... E de mai bine de 3 săptămâni şi se tot accentua...

-Mamăăă, cum de ai reusit să rezişti atât cu ea?!

-Păi... am avut şi o săptămână mai bună, în care nu am fost singură...

-Aaaa, italianul...

-Dar, după ce el a plecat, eu am prins viteză şi mai mare în jos...

-Să nu mai faci asta... Că nu îţi faci doar ţie rău...

-Da, acum văd asta... Nu ştiam...

-De data asta te-am ajutat, dar data viitoare te las să ieşi singură de acolo, să ştii!

E minunat tot ceea ce s-a întâmplat. Am avut şansa să trăiesc experienţa aceea purificatoare în care un înger te ridică. Da, trecerea aceasta bruscă şi fără cale de întoarcere – căci am mai avut momente scurte în care aparent îmi reveneam, dar de fapt eram doar în zona cealaltă a depresiei, aceea în care debordam de energie prost canalizată – a fost o experienţă magică.

Senzaţiile trăite în acele momente sunt greu de pus în cuvinte... A fost ca şi cum cineva m-a luat ca pe un pisoi, de ceafă, m-a scos din râul cu catran, m-a şters cu lumină şi iubire, şi m-a aşezat pe malul curat.

-Dacă ai conştientizat acel moment, să ştii că de acuma o poţi face şi singură. E de ajuns să retrăieşti acele clipe.

-Păi să mă duc înapoi ca să exersez! am glumit eu...

-Treaba ta, dar eu nu te mai ajut a doua oară. Îmi fut karma. Şi aşa nu ştiu dacă era cazul să mă bag şi acum, dar nici nu te puteam lăsa aşa... Ţi-ai fi revenit şi singură, dar după ce te loveai rău de tot cu kurul de pământ! Oricum, să ştii că nu ai fi rezistat atâta timp dacă nu aveai protecţie... Ştii, cineva acolo nu a vrut să te lase... Ştii cine?

-Da...

-Calea e bucuria şi fericirea şi nu ce vroiai tu să faci... Lasă toate grijile în seama Lui şi nu le mai ţine în coş, în faţa ta, la analizat. Lasă lumina să te conducă. E uşor. Calea e doar acolo unde e bucuria... Ştii ce am făcut?

-Da... Mi-ai ridicat povara...

-L-am lăsat pe El să o facă... Eu doar am fost acolo... Înţelegi? Lasă orice povară în seama Lui, lasă-te ghidată, nu te mai opune. Urmează-ţi bucuria. Doar lasă lucrurile să se întâmple. Nu ai de ce te teme.Tu fii fericită, căci eşti sub o mare protecţie şi El te iubeşte. El nu îţi vrea răul. Doar tu singură ţi-l faci. El îţi dă oglizi, oameni, situaţii, circumstanţe... Ca să descoperi cât eşti de minunată şi perfectă. Eşti un univers fascinant. Şi eu sunt. Nimeni nu mai e ca mine în universul ăsta! Şi nici ca tine!

La numai 5 ore distanţă de cea mai neagră depresie, iată-ne, pe mine şi îngerul meu(unul dintre ei, cel mai poznaş şi cârlionţat), ciocnind un pahar cu bere nefiltrată şi râzând în hohote.

Îndată o să îmi pot deschide şi eu aripile... Din nou... Căci le simt cum cresc la loc...

Ultima poveste cu vichingul

Da, aceasta e ultima. Pentru că de o lună el nu mai este în viaţa mea. Ne dăm noi rotunzi că, dincolo de orice, suntem prieteni, dar, recunosc, că nu e deloc uşor să transformi o iubire într-o prietenie. Cere timp.

Hotărârea era luată. Poate doar mai şovăiam un pic, căci el ar fi putu să facă în acel moment ceva menit să schimbe tot. Dar nu a făcut...

În ziua aceea urma să ne vedem la o cafea. Eu nu mai vorbisem cu el de vreo 2 zile. El nu insistase să rupă tăcerea. L-am văzut de la distanţă, în faţa cafenelei. Nu, nu avea nicio floare... Era acelaşi viching, fără pupi, tandreţuri şi drăgălăşenii...

Era uşor timorat şi închistat. Îl simţeam încordat ca pe un arc. Mă privea uşor ostil... Cunoşteam atât de bine acele semne...

Ne-am aşezat la masă şi, imediat, l-am auzis şuierând câteva cuvinte, extrem de emoţionat:

-Şi, vrei să ne despărţim?

În secunda următoare m-a pufnit râsul. A fost un moment asemănător aceluia în care furtuna se termină şi iese curcubeul. El s-a relaxat imediat şi a râs.

Discuţia a continuat uşor.

Nu, nu vroiam să ne despărţim, dar vroiam tandreţe în viaţa mea, iar el nu ştie să vină cu asta şi, ca un copil încăpăţânat şi cretin, nici nu vrea să încerce. Eu vroiam să ducem relaţia noastră către o altă etapă, iar el nu...

Aşa că am decis să punem punct.

..........................

De curând şi-a găsit o fată care îi place. Mi-a povestit despre ea. Eu l-am ascultat. Pe alocuri i-am dat sfaturi. Ba chiar mi-am bagat coada mai mult decât se cuvenea, făcându-le un studiu al compatibilităţii astrale. Da, se potrivesc şi relaţia ar trebui să meargă minunat, dacă...

Toate astea au venit pe fondul depresiei despre care deja ştiţi. Nici măcar o clipă nu mi-am dat seama că, de fapt, discuţiile cu vichingul despre ea, noua iubită, despre ei, nu îmi făceau bine. Deloc.

Ieri, însă, după revenirea miraculoasă, am vorbit din nou cu vichingul. Vroiam să îi spun că acum sunt bine, căci îmi trimisese un SMS de dimineaţă în care mă întreba cum mă mai simt. Credeam eu că îi pasă, aşa că am vrut să îl liniştesc.

De fapt el avea nevoie de un alt sfat referitor la relaţia pe care e pe cale să o înceapă. Nu înţelege de ce îi este atât de greu să se simtă în largul lui cu ea şi să se desfăşoare aşa cum ar vrea.

Sau, pe scurt, cu cuvintele lui: “Izauro, vroiam să te întreb – de ce sunt aşa cretin când sunt cu ea? Şi chiar există trandafiri mov?!”

Ascultându-l am realizat că ceva nu e ok. O durere surdă vibra adânc în mine. Nuuuu, nici gând! După tot cât a pătimit îngerul meu luând asupra lui vindecare mea, nu îmi pot bate joc şi să mă duc înapoi în râul acela... Îi pot face rău şi lui Simba... Nu! Nici gând! Stop! E clar, nu e treaba mea să îl învăţ pe viching cum să se simtă în largul lui cu femeia aceea... Cum să o ia, cum să se poarte... Şi de unde să îi facă rost fetei de trandafiri mov...

Aşa că l-am rugat să înţeleagă că nu îmi face deloc bine să vorbim despre el şi despre ea si trandafirii lor mov şi că am nevoie de 2 luni să îl scot din aura mea. Că e timpul să se descurce singur. Că poate vorbi de-acuma cu femeia aceea la fel cum vorbea cu mine. Căci ea este acum femeia din viaţa lui.

..........................

Întrebarea lui. Însă, m-a făcut şi să zâmbesc... Simte că îi lipseşte ceva, dar nu ştie că acel ceva era ceea ce îi dăruisem eu. Încă de la inceputul relaţiei el a punctat: “Nu eşti frumoasă, dar mă simt în largul meu cu tine. Simt că pot fi eu însumi. Şi îmi place asta.”

Oare va înţelege vreodată că omul acela care se simţea când era cu mine, era omul pe care eu îl vedeam... Acum e omul pe care ea îl vede...

Şi de acuma el nu mai e un viching... Căci nu pot exista două regine vichinge, sau două Meride, prinţese războinice, gata să se ia la trântă cu ursul viching şi care să îndrăznească să îl gâdile şi să îl ciupească de burtica rotofee...

..........................

După ce a ascultat povestea de mai sus, îngerul a mai ciocnit un pahar cu mine.

-Fată, acuma mai am un singur lucru să te învăţ şi gata. După care mergem la căşile noastre.

-Ce?

-Tu ştii să înjuri? Dar nu aşa, ca fetele! Ca bădăranii! Să o faci cu gura plină! Cu patos, cu flegmă şi din toţi bojocii! Ia, hai, bagă o injurătură, să te aud!

-Pune-mi un viching în faţă, să vezi ce îmi iese!

-Aşaaaaa! Gata, hai acasă!

Depresia nu e un moft, ea chiar există...

Depresia nu e deloc un moft, ea chiar există şi e uşor de recunoscut de cei din jur, căci sunt câteva semne greu de ascuns.

În primul rând, o stare de tristeţe care durează de mai bine de două luni. Aceea chiar că nu mai e un moft şi e primul semn. Şi unul mare! E semnalul de alarmă!

Apoi trecerile bruşte la stările de surescitare, în care cel depresiv face planuri incredibile, cât pentru 10 oameni şi e capabil de orice. Şi chiar ajunge să facă lucruri pe care altfel nu le-ar face, căci sunt nebunii totale! Salturi în gol fără plasă de siguranţă!

Da, să fiţi atenţi la asta: are oscilaţii de stări. De la cea mai de sus la cea mai de jos. Ceva între râs şi plâns. Şi sunt rapide. Bruşte. Fără nicio pregătire.

Omul depresiv plânge şi râde în acelaşi timp. Exact ca împăratul din poveste căruia un ochi îi râdea, iar celălalt îi lăcrima. Nu are rost să îl întrebaţi de ce plânge, sau de ce râde... E ceva normal, fiziologic. Căci el e ca o coardă întinsă la maxim care rezonează aiurea, la orice. Chiar şi la o adiere de vânt. Abia simţită.

Depresivul se poate vedea uşor de la distanţă– are o culoare pământie şi pare mai bătrân cu 10 ani. Cearcăne sub ochi şi o tristeţe infernală în privire. E încruntat şi concentrat să meargă drept şi să nu se dea de gol. Căci nu vrea martori.

Chiar dacă, în sinea lui, ştie bine că are mare nevoie de ajutor din afară. O ştie el cumva, dar nu o va recunoaşte în veci. Va fi dârz ca Victoria Lipan!

Da, asta e cea mai dificilă treabă. Căci celor din jur le e greu să înţeleagă că omul acela, un om puternic care a dus multe şi a făcut-o cu zâmbetul pe buze, râzând de toate greutăţile şi găsind partea bună în toate... E, că omul acela care inspira tărie, hotărâre, încredere în sine, iubire pentru viaţă... Că omul acela acum... se gândeşte la sinucidere. Firesc, el face planuri meticuloase în acest sens. Cum să lase cardul şi PIN-ul şi toate economiile la vedere. Şi cum să îşi facă treaba curat ca să nu dea prea mult de muncă după.

Cei din jur nu vor insista, căci îl ştiu tare. El nu va cere ajutorul, căci şi el se ştie tare şi nici nu conştientizeză că a deraiat... Aşa că, firesc, fără ca nimeni să observe, el se duce tot mai jos... E într-o cădere continuă...

Depresivul are momente când se îngraşă şi apoi slăbeşte brusc. Aproape că îl vezi cum se topeşte pe picioare, ca o lumânare... În doar 2 zile el poate avea oscilaţii mari de greutate. De până la 4 kg.

Căci poate sta ore în şir sub bordură, fără să mănânce nimic, şi apoi se va îndopa nevrotic cu ceva anume. De obicei ceva nesănătos. Pot fi dulciuri, sau chestii sărate. Probabil va avea pe lângă el şi câteva fructe, dar le va manca greu şi numai în momentele când devine conştient de tremurul mâinilor.

De cele mai multe ori, din cauza încordării continue, a anxietăţii şi a deficitului chimic, îi tremură mâinile şi are palpitaţii. Pulsul lui oscilează de la hipertensiune la hipotensiune. Şi asta se întâmplă rapid.

El îşi poate simţi inima cum, uneori, se zbate ca un pui de porumbel prins la colţ, iar alteori abia fâlfâie.

Depresia nu e un moft. Ea chiar există. Şi, uneori, e greu de depăşit de unul singur.

Cel în cauză are nevoie de ajutor. De o vorbă bună, de mangâieri, de iubire şi înţelegere.

Orice schimbare, cât de mică, îl poate da cu totul peste cap. Iar schimbările mari, îl duc şi mai jos...

Depresia e ca o avalanşă de zăpadă: odată pornită, cu cât e muntele mai înalt(şi omul mai puternic), cu atât duce mai multe la vale...

O vreme, cel depresiv va căuta să se oprească din alunecare. Se va înfige voiniceşte cu călcâiele în zăpadă, sau în noroi. Se va împotrivi cumva. Apoi, după o vreme, va renunţa să se mai împotrivească.

Şi va căuta să îi îndepărteze pe toţi de el. Şi pe el de ei. Căci nu vrea să mai fie oprit...

Căderea aproape că începe să îl fascineze... Apare gândul: oare ce e dincolo?!

Căci ştie că la un moment dat nu va mai avea unde să cadă şi nici ce să piardă. Acolo ar trebui să fie ceva interesant...

Căci aşa se zice – omul care nu mai are nimic de pierdut e un om fără frici, iar un om fără frici e un om liber...

Mesaj de dincolo

E atâta tristeţe aici...

Sunt prinsă ca un o gâză...

Nici nu cutez să mă mai mişc, căci cu fiecare mişcare mă înfăşor şi mai bine în plasa asta lipicioasă, vâscoasă...

Abia respir...

Abia vorbesc...

Abia mai stau în corpul ăsta...

Nu mai vreau nimic...

Tremur uşor...

Inima o ia razna cu fiecare nouă clipă...

Stau chircită cu capul pe genunci şi mâinile strânse în jurul umerilor... Sunt un fetus... Devin din ce în ce mai mică...

E multă durere...

Fiecare gură de aer doare... Fiecare inghiţitură de apă doare...

Fiecare clipă de somn e îndelung cerşită...

Aş vrea să îmi pot smulge inima din piept şi să o dăruiesc cuiva care are nevoie de ea...

Eu nu fac acum decât să pângăresc toată iubirea pe care am primit-o... Care s-a strâns acolo...

Mă rog, deşi nu mai cred nici în asta... Dar ştiam că poate fi de folos... Mă rog pentru alţii. Căci eu nu mai vreau nimic...

Poate că asta e... tot...

M-am strâns în jurul inimii ce am rămas... M-am stafidit în jurul ei...

E greu de crezut... că am ajuns aici...

Încă îmi repet cu lacrimi: “Nu pot să cred...”

Inima doare, să ştiţi... Doare tare... Mai ales când a auzit că nu o mai vrei... Îşi face bagajul de acuma... Strânge din venele tale toată căldura la care renunţi atât de uşor...

Oare mai e mult până jos?... Atât de sus urcasem?!... 

Anamneza depresiei sau, poate, calea către fericirea deplină, fără obiect

Dacă tot o fac, o voi face din interior, ca martor surd la felul în care se poate ajunge în depresie, din ce în ce mai jos.

Totul a început cu momentul în care am decis să nu mă mai lupt. Eram uimită de ceea ce se întâmpla în jur, toate fiind cusute cu un fir violent de viclenie şi interese egotice.

O vreme mă luptasem, ca un Don Quijote cu morile de vânt. E, în clipa aceea am decis să pun stop!

Nu am ştiut că lupta aceea exterioară(cu vichingul, cu şeful, cu colegii şi cu toate din jur) era doar o proiecţie a luptei interioare. Aceea cu toţi demonii din mine.

În clipa următoare corpul meu s-a crispat. A urmat instant o cădere de calciu. O gheară în mâna stângă.

Dar, parcă, era mai linişte în interior.

O vreme am plutit aşa... În liniştea asta... Nu mult, doar o zi... Apoi, ca la un semn, toţi demonii au năvălit asupra mea...

Iar eu doar îi priveam... Curioasă să văd pană unde se poate ajunge...

Renunţasem la orice fir de siguranţă. Eram în voia lor. Deşi durea, nu îmi mai păsa.

Din clipa aceea totul a mers cu viteză în jos... M-am prăbuşit câteva leghe sub mări...

Am realizat că firul acela de pe care luasem mâna era singurul care mă ţinea aproape de normalitate.

Un fir roşu...

Apoi a venit el. Deşi îl rugasem să nu mai vină.

Venirea lui, iubirea lui, m-au prins din zbor... M-au echilibrat... Dar el a plecat... Mi-a dat drumul... Cădere liberă fără niciun fir roşu de siguranţă din nou...

Pot vedea acum cum rămân sus, deasupra mea, una câte una, toate valorile în care credeam...

De care mă agăţasem şi pe care mă căţărasem.

Căderea asta, care nu se mai termină, e o măsură pe axa pe care am şi urcat, dar măsura cu minus.

Se pare că pe cât de sus urcasem, acum o să şi cad... Dar plecând de la zero.

De la nivelul mării...

Da e povestea unei distrugeri, a unei suferinţe interioare greu de imaginat.

Şi se pare că un singur fir ne ţine departe de ea.

Şi asta pentru că am pierdut orice contact cu natura... Pentru că împământarea nu mi-am mai făcut-o de multă vreme... Şi nici meditaţia... Şi nici o altă formă de reconectare cu mine însămi, cu esenţa divină.

De aici vine totul.

Am abandonat firul roşu de siguranţă oferit de societate, dar nu mai aveam altceva...

Cam asta e calea spre depresie...

Soluţii ar fi, dar nu mai sunt eu în stare să le iau în considerare. Pur şi simplu...

Le ştiu atât de bine... Dar sunt legată, parcă, de mâini şi de picioare...

Singură nu mă mai pot mişca...

Am rămas prinsă pe axa asta verticală în cădere liberă la minus infinit...

Totuşi, jos ceva trebuie să fie! Nu se poate altfel! Sunt momente în care simt o atracţie fantastică. E ca o raza tractoare către adâncul cel mai adânc... Aproape că îmi place suferinţa asta! Deşi dor toate... Îţi simţi fiecare organ viu, pulsând, arzând... Oasele dor... Părul doare...

Inima doare şi, parcă, devine din ce în ce mai mare...

Ceva e acolo şi, de acum, vreau să văd tot!

Căci nu cred că mai e cale lungă!

Ori voi muri, ori voi cunoaşte fericirea deplină. Aceea fără obiect...

Sau, poate, amândouă...

Oricum, aceasta este cea mai intensă experienţă a vieţii mele! De până acum...

M-am scos la măritat sau donez viaţă de femeie fără căpătâi!

Cum am ajuns  aici, eu, celibatară convinsă?!

Păi… pot invoca cel puţin două motive… Sau trei… Sau… Vedem câte ies!

Deci, am deraiat rău de tot. Mi se cam fâlfâie acum de viaţa mea, de … visele mele, de ideea aceea cu partenerul divin care, odată întâlnit, datorită alchimiei, va duce la o dinamică greu de imaginat şi toate, toate câte sunt se vor rezolva ca prin farmec!

Am de ales între a pune punct cu toate, a face o crimă ca să fiu închisă pe viaţă şi să am răgaz pentru meditaţie sau a mă mărita.

So, decât să mă omor sau să omor pe altul, parcă ideea cu măritişul e mai trendi.

Aşa că deschid porţile şi mă dau spre măritat.

Dau anuţ acum:

Femeie de gheaţă, plină de fiţe şi pretenţii, dusă pe câmpii, greu de înţeles, împosibil de strunit – căci face numai ce vrea ea!  - cu aptitudini artistice literare de necontestat şi ceva talent fotografic, capabilă să aducă un bărbat în punctul cuminant dar să nu îl lase acolo şi să îl coboare rapid în iad…

Femeie frumoasă doar dacă îţi place să cauţi ca un miner, adânc, foarte adânc… Femeie blândă, dacă ştii cum să o îmbunezi… Femeie dulce, dacă ştii cum să o mângâi să toarcă… Femeie harnică, dacă te vede că ţi-i foame şi vrei odihnă…. Toate le are femeia asta, numai să ştii tu pe ce comutatoare să apeşi! E, vorba aia: gospodină în pat, doamnă în bucătărie şi curvă în societate… Sau altfel aranjate.

So, pentru toţi cei interesaţi, dacă vreţi aşa ceva, fata e disponibilă.

Cu obligaţii, cu pisici, fără nimic al ei.

Daţi un rotocol de fum pe undeva. O să îl văd!

Anunţ valabil doar 21 de zile!

După acest termen se vor autodistruge: atât fata cât şi anunţul.

Un gând răzleţ

Ileana, mătuşa scriitoreasă şi poetesă cunoscută, mă mai sună din când în când.

Şi, pentru că ştie pornirile mele rebele, de fiecare dată îmi spune: “Izuca, serviciul nu e ca să te simţi bine, ci ca să câştigi un ban din care să plăteşti facturile.”

Eu încerc să îi spun că se poate şi altfel, numai să faci ceea ce îţi place cu adevărat. Ea nu mă prea lasă să vorbesc.

E destul de tristă povestea aceasta cu munca şi banii…

Căci e degradant pentru un om cu un anumit talent să fie nevoit să facă altceva, numai aşa, pentru că e nevoie de bani şi nu a găsit o nişă pe ceea ce îi place. În felul acesta îşi iroseşte viaţa… Nu va fi nicicând împăcat cu el însuşi… În fiecare clipă se va simţi sufocat, prins în capcană.

Nu, nu e deloc firesc ca omul să muncească pentru a-şi asigura stricul necesar. Dar asta am mai spus-o...

Cu siguranţă că educaţia cântăreşte greu aici. Un om crescut în limitările tradiţionale greu va rupe barierele şi îşi va urma chemarea. Dar eu ştiu că, odată ce a găsit curajul să facă acest pas, universul îi va fi alături. Ştiu asta şi gata! Nu mă mai întrebaţi de unde, ce şi cum!

E simplu: pentru că nu se poate altfel!

Un om asumat în ceea ce vrea să facă nu mai poate fi oprit! Da?!

Dacă mai are şi un har, e musai să îl folosească, căci de aceea i-a fost dat!

Concluzia e că prea multă şcoală strică. Mai ales dacă e aleasă de alţii şi nu de tine însuţi.

Eu una am vrut să fac psihologie şi nu informatică. Dar! O bătaie cu un papuc au mutat lucrurile pe un alt făgaş. Ai mei părinţi aveau nevoie să mă ştie intrată cât mai curând la facultate. Cumva ca să scape de o grijă. Apoi eu, student bursier şi liber, am dat de alte … gusturi şi am uitat de visul meu: psihologia. Apoi am rămas însărcinată, am devenit soţie şi mamă… Hehe… M-am îndepărtat şi mai mult de ceea ce îmi doream.

Acum… Hm… Ştiu cu toată fiinţa mea că sunt scriitoare… Uneori, mai puţin, poetesă şi fotografă. Dar, peste toate, rămân o scriitoreasă. E ceva acolo în mine adânc sădit. A avut nevoie de mai mulţi ani ca să scoată capul la la lumină.

Poate si pentru că a fost un moment în care a fost, cumva, orpit să se manifeste. Căci am scris de mic copil. Şi desenam în acuarele. Dar m-au deturnat de acolo, căci desenam prea multe cruci şi ceea ce scriam era mai greu de înţeles, şi am uitat de ele. Nu s-a păstrat nimic de atunci.

Le-am redescoperit, adânc îngropate fiind până atunci, într-o erupţie după cursul de desen cu emisfera dreaptă al Iuditei Pelea. Acolo s-a rupt un baraj şi toate au năvălit.

Nu desenul era talentul meu, ci scrisul! Clar!

Ce ar fi dacă într-o bună zi i-aş spune mătuşii, scriitoreasa şi poetesă cunoscută:

-Dragă tanti, eu de-acuma nu mai vreau să fac nimic altceva decât să scriu şi să fac fotografii! E hotărât! Vin la Bucureşti să stau la dumneavoastră o vreme şi să îmi găsesc de lucru pe la o editură, un ziar, o revistă! E vremea să mă îndrumaţi un pic pe calea asta, aşa cum aţi făcut-o până acum cu mulţi alţi tineri debutanţi…

E doar un gând, desigur…

Unul răzleţ.

Căci mi-ar plăcea şi să fiu cabanieră pe un munte. Unul alb! 

“Să nu apuc ziua de Crăciun dacă te mint!”

Acum sunt în autocar spre Bucureşti.

Lângă mine e o tipă şi mai idealistă decât mine!

Na, că există!

Am auzit discuţia dintre ea şi băiatul de la capătul firului, al cărui nume îl spunea cu mare drag: “Florinel…”

Se duce să îl vadă. A vrut să îi facă o surpriză şi se pare că i-a reuşit: băiatul nu părea prea încântat. A pus-o de mai multe ori să repete pozna. Fata chiar i-a zis: “să nu apuc ziua de Crăciun dacă te mint!”

Dichisită, cu o alură de om proaspăt picat de la muncă de pe afară(poate Italia), cred că totuşi e doar o fată de la orfelinat… Deşi pare femeie în toată firea.

A împrumutat un telefon de la vecinul din faţă. Căci ea nu are telefon.

Are tot bagajul într-o pungă şi se teme că îi va ceda pe drum, aşa că l-a rugat de vreo 3 ori pe Florinel să îi aducă o sacoşă când vine să o ia.

Nu prea s-au înţeles asupra locului… Ca punct de reper e ceva cu tramvaie. Mă întreb cum îi va solicita şoferului oprirea.

Are mai multe lucruri frumoase la ea, printre care şi o vestă de la Maia…

L-a mai întrebat pe Florinel dacă el mai ia pastile, căci ea şi-a uitat cutia cu pastile acasă…

Apoi i-a spsu că are un ochi vânăt, căci un lemn a lovit-o pe când cineva le tăia. “Nuuuu! Cum să iau bătaie?! Jur că m-am lovit cu un lemn! Uite, că tot e mâine Crăciunul – să nu apuc ziua de Crăciun dacă te mint!”

Da, din nou… De fapt, a repetat-o de vreo 4 ori. Cred că e tare importantă ziua aceasta pentru ea…

L-a mai rugat pe Florinel să îi cumpere un pachet de ţigări şi un suc. Nu contează de care! Acum se alintă, desigur… Dar, de unde a plecat, a primit doar 70 de lei. 60 de lei e biletul. Deci e one way ticket.

Acum e uşor tăcută şi tristă.

I-am oferit o banană din cele 3 pe care mi le-am luat ca cină. Un zâmbet larg, curat, i-a luminat faţa. Cu coada ochiului am observat că a pus-o deoparte. Pun pariu că i-o duce lui Florinel.

Norocosul de el…

Tot ce avem nevoie este iubire

Sculptura aceea neterminată e mereu lângă mine. Lemn alb, cu forme rotunde, curbe, feminine... Mâinile tale s-au plimbat pe el şi au lăsat acolo o parte din energia ta... Îmi apropii buzele de el şi o simt...

Te aşteptăm amandouă, eu şi femeia care se naşte în lemnul alb, să ne reiei lucrarea. Căci nu ne poţi lăsa aşa, neterminate... Pe niciuna!

Aseară m-ai mai liniştit... Cu vorbe calde... Eu eram asemeni unui pui mic, părăsit... Căci, uneori, tu, prea atent la ceea ce simţi şi trăieşti, uiţi să îmi dai semne...

Da, ştiu că ce am văzut în ochii tăi este iubirea. Iubirea aceea eternă, dincolo de spaţiu şi timp. Dar... eu, aici, în castelul meu însingurat de la malul mării, uneori mai rătăcesc pe culoarele înfrigurate... Atunci am nevoie de zâmbetul tău ca de o făclie în subtreran ca să te regăsesc, ca să mă regăsesc...

M-am trezit învăluită în iubire. Se pare că te-ai ţinut de vorba spusă de cu seară şi nu mi-ai dat drumul din braţe toată noaptea... Eram plină de zâmbetul tău... Eu, norocoasă prinţesă, răsfăţată de tine...

Da, tu eşti cavalerul meu cu ochi de lumină!

Asemeni unui Don Quijote, ai pornit lupta cu morile de vânt, iar eu Dulcineea ta, te încurajez să duci totul până la capăt, căci cale de întors nu mai există, dragul meu...

Când descoperi o aşa comoară, comoara vieţii tale... faci totul ca să o protejezi, să o iei cu tine, să o laşi să îţi schimbe destinul, împlinirea, nemurirea...

Atunci cand îţi iese în cale, iubirea... Nu o poţi lăsa în urmă... Ar fi păcatul suprem...

Îmi spui că sunt idealistă şi că realitatea e departe de ceea ce îmi imaginez eu... Dar eu vreau să trăiesc în realitatea asta a mea... Iar acum, că te-am găsit, partener divin şi suflet pereche, nu mai am cum să dau înapoi. Toată viaţa mea, până la tine, a fost o continuă îngemănare între ceea ce port în interior, idealismul şi iubirea, şi ceea ce cucoana viaţă catadicsea să îmi ofere, uneori în mare ironie.

Toate câte au venit le-am luat între palme şi le-am căutat frumuseţea până am găsit-o...

Cum aş putea, tocmai la tine, iubitul meu, să schimb alchimia asta?!

Dimpotrivă! De-acum toate vor curge firesc şi se vor îngemăna până la contopire cu tot ce port în interior... Se vor aşeza, una câte una, pe făgaşul lor, deschizând drumul drept către o viaţă plină de armonie şi lumină.

E de ajuns să fii lângă mine ca să simt că drumul acesta către cer se deschide.

Căci tot ce avem nevoie este iubire, iar acum ea este.

Ca cadou de Crăciun – o nebunie

Da, plec la Bucureşti. De data asta pentru că el a insistat.

He! Nici nu ştiu sigur cum îl cheamă, sau câţi ani are... Mi-a zis să mă duc la el şi îmi spune tot. Ba mai facem şi bloguri. Sub pătură.

Aşa că, mi-am făcut bagajul, m-am interesat de transport până la Bucureşti... Şi o fac! Mă voi urca în primul autocar, imediat după serviciu...

De unde atâta nebunie? Nu ştiu. Dar ştiu că cele mai frumoase roluri le joci atunci când rişti şi ieşi din cercul de confort şi obişnuinţă.

Aşa, şi?! Ce dacă nu ştiu numele lui?!

Ce, dacă îl ştiam se schimbau cumva lucrurile?! Nu cred...

Şi, ce dacă nu ştiu ce vârstă are?! Nici asta nu contează...

Am vorbit doar pe net şi la telefon. Şi da, m-a cam dibuit. Mi-a zis exact ce era nevoie de zis ca să mă facă să sar din plâns în râs în hohote. Are el pe undeva niste instrucţiuni despre cum funţionez. Căci prea le-a nimerit! Domnule!

Şi da, are perfectă dreptate: Simba pleacă de acasă de Crăciun.

Vichingul nu mai vrea să împartă cu mine cârnaţii... A zis că acum am cârnatul meu şi că pe ai lui îi ţine pentru altă femeie... De, are şi el dreptate...

Aşa că aş fi rămas singură în casă. Ba nu: cu tata şi două pisici. Dar tata pleacă şi el prin vizite, ca în fiecare an. Deci am fi fost doar eu, femeia trecută de 40 de ani, singură. Cu două pisici.

Sună deja a clişeu... Bleah!

Iar el a tot insistat. Ba chiar a trecut peste refuzurile mele, vehemente şi un pic urâcioase.

-Băi, tu ar trebui să mergi la spital... Dacă tu crezi că e bine să rămâi singură în casă acum, eşti varză. Clar! Îţi trebuie nişte antidepresive. Dar acuma de Sarbători nu cred că mai lucrează vreun medic de nebuni.

Da, are şi el dreptate...

Aşa că îmi fac ca cadou o nebunie de Crăciun: mă duc la Bucureşti să petrec sărbătorile cu un prieten pe care nici nu ştiu cum îl cheamă!

Fac bine?!

Da!

Oare chiar ai plecat?...

Tu nu mai ai curaj.

Poate că ţi l-ai irosit pe tot făcând pozne pe pereţii munţilor...

Şi ultima priză a fost cât să zbori un pic prin împărăţia mea.

Ai tras-o şi p-asta cu nesaţ, deşi eu îţi tot spuneam: “Nu! Lasă zborul! Împărăţia e întunecată acum! N-avem lumină aici!”

Nu m-ai ascultat... Şi bine ai făcut...

Numai că ai rămas fără prize... De curaj...

După o vreme am rămas doar eu în împărăţia mea care a fost o vreme luminată de felinarele tale. Tu ai zburat acolo unde ştii tu că e zborul tău. Locul nu ştiu dacă ţi-l mai găseşti.

Încet, cu fiecare clipă care a trecut în sunet de cuc cu ceas... Lumina pe care ai adus-o s-a retras... În interior... În solitudine...

Acum sunt un felinar cu ochii de lumină.

Dar... numai tu poţi vedea lumina aceea.

Eu m-am privit în oglinda din perete. Nu, nu sunt eu aceea. Oglinda mea, pe aia bună, ai luat-o cu tine... Oglinda în care, în sfârşit, mă recunoşteam şi eu...

Da, ai pus-o pe undeva prin geanta aia mare...

Mi-ai dat tirbuşonul ca să faci loc pentru ea... Ar fi trebuit să te distrag şi să fac schimbul la loc, aşa cum se cuvenea!

Hm... N-ar trebui să dea voie la aeroport să zbori cu oglinzile prin bagaje!

Nu mai ştiu să fiu.

Mă pieptăn. Da, o vreme nu îmi voi mai spăla părul... Căci l-ai spălat tu atât de bine...

Mă schimb de haine. Da, o vreme nu voi mai face nici duş... Căci mâinile tale m-au spălat deja pentru mult timp... Cu apă de lumină...

Mă uit pe fereastră. Piticii sar prin faţă. Acolo, în grădină. Mă cheamă afară, la joacă şi pozat... Da, o vreme nu voi mai ieşi cu ei... Căci amintirea babelor e bine lipită de tâmpla mea... Şi vreau să o păstrez...

Un vin roşu. Da, o vreme nu mai pot bea nici din el... Căci... el e simbolul cercelului pierdut sub masă la taclale...

Şi fără shut-uri, da?! Că apoi o să mă caţăr pe masa rotundă, goală, ca să rup mesajul meu în fâşii mici pe care le arunc în tine... Poate măcar una din ele ţi se va înfige în inimă şi vei găsi curajul să rămâi sau să mă iei cu tine...

Şi nici cu feonul nu mai umblu... Căci nici el nu te-a speriat, deşi îndelung te-am ameninţat...

-Cum, băi, tu nu ai plecat cu el?! Nu credeam că o să te mai văd pe aici!

-Păi nu... Că e frig în împărăţia lui şi se teme să nu îi îngheţ în braţe...

-Aha...

-Iar eu nu ştiu cum să îmi pun bocancii ca să intru neinvitată prin vieţile oamenilor şi să nu îmi fie frig... 

Cele două cuvinte

Să ştii că nu mi-a fost uşor.

Erau pe buzele mele, ardeau să fie rostite, mă înecam cu ele.

Dar, o vreme, doar le-am înghiţit. Pe amândouă. Căci sunt doar două cuvinte.

M-am temut să le dau liber să zboare, căci nu mai zburaseră de mult...

Şi nu vroiam să cadă, păsări cu aripile retezate, în pământ.

Apoi a fost acel moment în care sufletele noastre s-au conectat într-o adâncă îmbrăţişare. Acel moment în care am devenit unul şi acelaşi. Un om complet cu o singură inimă mare.

Şi ele au prins momentul şi şi-au luat zborul de pe buzele mele... S-au înălţat firesc, fără nicio ezitare, de parcă zburaseră aşa dintotdeauna...

Mi-a plăcut se le urmăresc cum se înalţă... Cum ne dau ocol şi ne învăluie în căldură... Şi cum se întorc, înapoi la mine, roi de fluturi curcubeu!

Acum ştiu zborul. Odată ce le simt pe buze le las libere. Le simţi?! Toate stiu un singur drum – acela către tine...

Viaţa, doamnă cu sarmale-n cap, e doar un spectator la rolul pe care îl joci

Uneori viaţa îţi dă doar miere şi lapte. Te alintă şi te îmbracă în ele.... Apoi te biciuie cu lămâi!

Una câte una, ţi le trânteşte în capul plin de vise, aşa ca să te scuture bine!

Şi stă pe margine, cucoană cu sarmale-n cap, să râdă de tine!

Ce poţi face? Te scuturi de toate seminţele de scandal, îţi storci zeama din cap şi îi faci un semn discret. Pe ăla cu degetul din mijloc!

Ea o să râdă şi mai tare de tine, căci prea te iei în serios, şi o să scrie la reviste astfel încât să te pomeneşti cu toţi piticii la uşă. Frumos aliniaţi, răbdători, ei vor ciocăni, unul câte unul, tu le vei deschide, ei vor intra şi... desigur, vor începe să râdă de tine! Mai tare!

Ideea e să pricepi odată şi pentru totdeauna că mare poznă faci cand te iei aşa în serios şi crezi tu că stă pământul pe loc dacă schimbi macazul şi faci d'alea nefăcute, fără logică, dar care te fac fericit. Căci viaţa, cucoana aia cu sarmale în cap, e acolo să îţi dea tot, dar tu, ca un zălud, refuzi tot!

Nicimăcar nu le mai triezi! Zici tu hotărât: “Nuuuuu, astea sunt doar vise!”

Aşa, şi?! Ce dacă sunt doar vise?! Ce dacă a doua zi se va dovedi că nu putem escalada muntele căci am rămas fără tălpici antiderapanţi la opinci?! Ce dacă căsuţa aceea de pământ ne va ieşi strâmbă şi albastru cu care am vopsit rama de la geam e, de fapt, un bleu?! Ce dacă o să mâncăm barabule coapte în loc de paste şi slănină afumată?! Da, da! Ce dacă?!

Atâta căt am râs când le-am făcut – asta contează!

Cucoana asta nu are niciun scop. Ea doar stă acolo cu sarmalele ei. Te priveşte, te iubeşte şi te ironizează cum e mai bine!

Căci eşti un mare împiedicat! Căci tu singur te-ai repezit către iepuraşul de pe buza prăpastiei şi te-ai împiedicat de picioruşul lui! Nu! Nu te-a împins nimeni!

Dacă tot cazi acum, măcar fă şi tu niste scheme în aer! O răsucire, două! Ia vezi, dacă întinzi mâinile în lateral, se transformă în aripi?! Poate poţi zbura, dar ai uitat!

Iepuraşul te priveşte de sus! Dă-i un spectacol!

Mă repet, stiu! Dar cucoana asta chiar nu are niciun scop cu tine! Doar că îi place mult spectacolul!

În fiecare dimineaţă trage cortina de pe scena ta. Stă în culise de cele mai multe ori. Dar sunt şi premierele la care stă spectator în primul rând. Atunci când tu joci rolul vieţii tale. Căci propria ta viaţă te urmăreşte cum te desfăşori, cum ştii tu toate replicile, cum te mişti pe scena, cum ţipi şi şopteşti, cum cânţi şi dansezi. Şi toate îi plac!

Căci, ţi-am zis: cucoana asta iubeşte spectacolul şi te urmăreşte cu lămâile ascunse prin buzunare.