Când ai un înger lângă tine, mesager al divinului

Da, ieri eram în cea mai neagră depresie.

Nu că o târam după mine de mai bine de 3 săptămâni, ca pe o oaie imensă şi neagră, ci mă scufundasem în ea ca în nisipuri mişcătoare. Negre.

El m-a sunat. De mai multe ori până am reuşit să îi răspund. Căci mâna mea era blocată pe programul “nu mai contează” şi refuza să ducă telefonul la ureche. Dar el a insistat. În cele din urmă am răspuns.

A urmat o discuţie de numai câteva minute. Era în Constanţa, planul era să ieşim la o bere mai pe seară. Am acceptat, dar l-am avertizat: “Să ştii, însă, că sunt într-o pasă foarte proastă...”

În următoarele 15 minute starea mea s-a schimbat brusc. În bine. În foarte bine!

Era prima dată după lungi zile de suferinţă de catran în care simţeam că pot respira, că mă pot mişca... Ceva se întâmplase! Era ca şi cum ieşisem din râul de smoală.

Imediat am realizat că el făcuse asta!

L-am sunat.

-Hei, nu ştiu ce ai făcut, dar mă simt mult-mult mai bine!

-Lasă-mă, în raza mea, că zici că am băut... Era să mă lovească o maşină pe stradă... Acum stau în kur pe bordură să îmi revin... Dar mă duc la mare să mă încarc... Mă bucur că te simţi mai bine... Dar nu înţeleg ce aveai de gând?! Ce am preluat e greu de dus... M-a năucit ca după o sticlă de vodkă băută pe nerăsuflate... De cât timp erai aşa?

Mi-am dat seama ca nu mai ştiam exact de când era starea asta... Posibil să fi început uşor încă de acum 3 luni... M-am adâncit în ea încet şi pe nebăgare de seamă. Acum 3 săptămâni, însă, a fost momentul în care, efectiv, am ales să mă las în voia căderii şi am desfăcut coarda de siguranţă...

-Tu chiar vroiai să îţi faci rău... De ce? A continuat el cu vocea blândă, uşor obosită...

-... E de mai bine de 3 săptămâni şi se tot accentua...

-Mamăăă, cum de ai reusit să rezişti atât cu ea?!

-Păi... am avut şi o săptămână mai bună, în care nu am fost singură...

-Aaaa, italianul...

-Dar, după ce el a plecat, eu am prins viteză şi mai mare în jos...

-Să nu mai faci asta... Că nu îţi faci doar ţie rău...

-Da, acum văd asta... Nu ştiam...

-De data asta te-am ajutat, dar data viitoare te las să ieşi singură de acolo, să ştii!

E minunat tot ceea ce s-a întâmplat. Am avut şansa să trăiesc experienţa aceea purificatoare în care un înger te ridică. Da, trecerea aceasta bruscă şi fără cale de întoarcere – căci am mai avut momente scurte în care aparent îmi reveneam, dar de fapt eram doar în zona cealaltă a depresiei, aceea în care debordam de energie prost canalizată – a fost o experienţă magică.

Senzaţiile trăite în acele momente sunt greu de pus în cuvinte... A fost ca şi cum cineva m-a luat ca pe un pisoi, de ceafă, m-a scos din râul cu catran, m-a şters cu lumină şi iubire, şi m-a aşezat pe malul curat.

-Dacă ai conştientizat acel moment, să ştii că de acuma o poţi face şi singură. E de ajuns să retrăieşti acele clipe.

-Păi să mă duc înapoi ca să exersez! am glumit eu...

-Treaba ta, dar eu nu te mai ajut a doua oară. Îmi fut karma. Şi aşa nu ştiu dacă era cazul să mă bag şi acum, dar nici nu te puteam lăsa aşa... Ţi-ai fi revenit şi singură, dar după ce te loveai rău de tot cu kurul de pământ! Oricum, să ştii că nu ai fi rezistat atâta timp dacă nu aveai protecţie... Ştii, cineva acolo nu a vrut să te lase... Ştii cine?

-Da...

-Calea e bucuria şi fericirea şi nu ce vroiai tu să faci... Lasă toate grijile în seama Lui şi nu le mai ţine în coş, în faţa ta, la analizat. Lasă lumina să te conducă. E uşor. Calea e doar acolo unde e bucuria... Ştii ce am făcut?

-Da... Mi-ai ridicat povara...

-L-am lăsat pe El să o facă... Eu doar am fost acolo... Înţelegi? Lasă orice povară în seama Lui, lasă-te ghidată, nu te mai opune. Urmează-ţi bucuria. Doar lasă lucrurile să se întâmple. Nu ai de ce te teme.Tu fii fericită, căci eşti sub o mare protecţie şi El te iubeşte. El nu îţi vrea răul. Doar tu singură ţi-l faci. El îţi dă oglizi, oameni, situaţii, circumstanţe... Ca să descoperi cât eşti de minunată şi perfectă. Eşti un univers fascinant. Şi eu sunt. Nimeni nu mai e ca mine în universul ăsta! Şi nici ca tine!

La numai 5 ore distanţă de cea mai neagră depresie, iată-ne, pe mine şi îngerul meu(unul dintre ei, cel mai poznaş şi cârlionţat), ciocnind un pahar cu bere nefiltrată şi râzând în hohote.

Îndată o să îmi pot deschide şi eu aripile... Din nou... Căci le simt cum cresc la loc...