Pana mea de om pus pe schimbări, incomod şi cu gura mare!

Da, în ultima vreme m-am simţit ca broscuţa cu gura mare înghiţită de pasărea cea rea! Sau ca o minunată piatră preţioasă aruncată în gunoi. Da, ştiu, ceea ce spun este o măsură reală şi sarcastică a egoului meu nemăsurat! Aşa, şi?! Are şi el nevoie de ceva periaj, nu?!

Dincolo de sarcasm şi egocentricitate, senzaţia aceasta paranoică conform căreia cineva are, frate, ceva cu mine şi îmi pune beţe în roate, vine cu o mare încărcătură energetică şi am ajuns să o simt ca pe un glob de foc în stomac. Firesc, nu?!

Aşa că iau cuvintele care mişună în jurul meu şi le orânduiesc un pic ca să găsesc calea către adevărata semnificaţie a ceea ce trăiesc acum. Căci adevărul e dincolo de egoul meu, e spre binele meu, şi, ţinând cont de intensitatea senzaţiilor neplăcute din ultimul timp, e unul mare şi de care am acum nevoie pentru a trece mai departe în împăcare cu mine însămi.

Bun. Am fost luată dintr-un birou unde stăteam mai mult singură(colegul fiind mai tot timpul plecat pe şantier), în linişte, ferită, oarecum de neplăcerile inerente muncii de birou şi interacţiunii cu mai mulţi oameni, mai toţi băieţi. Sarcinile mele erau pliate, cât de cât, pe formaţia mea de informatician, lucrând operator calculator şi cu baze de date. Am avut, astfel, ocazia să îmi folosesc cunoştinţele vaste de Excel şi de programare în Visual Basic, uşurând nu numai munca mea, dar şi pe a colegilor. Ascultam muzica de care aveam nevoie în acel moment, creşteam o plantă(sau chiar mai multe la un moment dat) la fereastră, lucram la motivarea mea şi a celor din jur totodată prin metafore şi fotografii expresive lipite peste tot în jur. Aveam chiar colţul vesel unde afişam bancuri, mereu altele noi, pentru colegi.

Frumos, nu?!

Mai departe: am fost luată de acolo şi pusă într-un birou care contrastează la 180 de grade cu ceea ce am descris mai sus. E un birou cu trafic mare – poate cel mai mare trafic din tot sediul! Nu mai pot asculta muzica de care am nevoie, dimpotrivă, trebuie să suport(efectiv!) muzica de care au nevoie alţii, nevrotici, din birou. Sarcinile mele se limitează doar la a da telefoane… Sute de telefoane… Obositoare şi nesfârşite telefoane… De fiecare dată după alte liste, alţi oameni, alte pretenţii, alte intenţii. Un schimb continuu de energie între mine şi cei de la capătul firului. Eu sunt una, ei cu sutele! La început a fost amuzant! Era ceva nou, aveam energia şi disponibilitatea omului relaxat şi împăcat cu viaţa lui, eram motivată şi motivaţională. Treptat, energia aceasta s-a scurs către cei de la celălalt capăt de fir, am preluat o parte din frustrările şi nemulţumirile lor, rezervorul s-a golit de tot ce era frumos şi s-a umplut cu nervozitate şi stress.

La mai puţin de o lună de la începerea acestei noi planşe, sunt demotivată, nervoasă, nevrotică, mă sufoc, nu mă mai pot împăca cu nimeni şi nimic.

Da, am încercat să schimb ceva acolo. Încă din primele clipe. M-am lovit, însă, ca de un zid de … stricteţea şi limitarea celor din birou.

De exemplu, le-am sugerat să încercăm(subliniez: să încercăm!) să ascultăm şi alt gen de muzică. Le-am spus că există o nişă muzicală numită Music for work in office, cu muzică doar intrumentală, relaxantă, potrivită muncii într-un birou. Refuzul lor a  fost vehement: “Nu ne interesează nimic nou. Noi avem de muncit şi nu avem timp să schimbăm mzica!”

Recunosc că am rămas ca un copil prost cu gura căscată… Am mai îngânat doar: “Tocmai de aceea… E muzică pentru muncă ceea ce vă sugerez. Ceea ce se ascultă acum, din cauza vocii şi a başilor, disturbă de la muncă şi e deranjant… Aceasta e muzică de club şi nu de office…”

Continuarea discuţiei a fost urmată de preţioasa lor replică: “Noi ştim că ne consideraţi inferiori dumneavoastră şi că de aceea nu vă place muzica pe care o ascultăm, dar nu avem timp să schimbăm muzica şi nu suntem interesati de nimic nou!”

Pam-pam!

Complicată mai e treaba cu comunicarea asta… Iată cum ies impresiile personale la iveală, exact ca untul la suprafaţă… Totul e spus pe şleau, dacă ştii să citeşti printre rânduri. Copiii ăştia chiar se tem de nou şi suferă tare din cauza asta….

Un coleg, mai deschis un pic la suflet, a murmurat că el ar fi interesat şi curios să audă cum sună muzica aceea For Work, dar, chiar dacă eram doi versus doi, nu s-a schimbat nimic.

Aici, în acest birou, ameninţările sunt nelipsite. Chiar şi eu, la telefon, ca să obţin atenţia celui de la capătul firului şi de la care firma are ceva de recuperat, am ajuns să apelez la ameninţări... Şi urăsc asta! Am ajuns să mă detest pe mine pentru asta!

Eu, cea care nu suportă ameninţările(iau foc când cineva vine la mine cu un “dacă nu faci asa, o să fie urmări”! Pur şi simplu văd roşu în faţa ochilor!), eu cea care crede că o vorbă de motivare şi apreciere poate aduce de sute de ori mai multe beneficii decât un căcat de ameninţare… Eu, cea care am lucrat îndeaproape la nuanţe ale limbajului şi la a ascunde mesaje directe, sincere şi cu efect rapid în comunicarea cu cei din jur, pentru a obţine maxim de colaborare din partea lor… Tocmai eu! Am ajuns să ameninţ oamenii la telefon ba cu deconectarea, ba cu plata unor daune de 25o de euro!

Da, mă detest pentru asta!

Colegii din birou îi ameninţă pe cei de pe teren cu tăierea a 10% din salariu dacă nu fac nustiu ce… Eu îi ameninţ pe oamenii de la capătul firului că le facem nuştiu ce dacă nu se conformează…

Ştiu atât de bine că aşa nimic nu funcţionează, că îmi vine să îmi iau câmpii, zău!

Ştiu atât de bine că energia ameninţării şi a fricii pe care aceasta o generează e un start greşit care va duce, întotdeauna, la rezultate doar pe termen scurt, pe termen lung subminând încrederea şi transparenţa în comunicare, încât … mă cuprinde disperarea…

Mai departe…

Am observat că oamenii din acel birou se chinuie cu anumite sarcini care ar putea fi frumos rezolvate în Excel şi Visual Basic. Printre dat de telefoane, chiar am făcut o mică procedură care să finalizeze în 2 minute treaba pe care acum o fac în 2 zile. Când am anunţat acest lucru răspunsul m-a dat, din nou, pe spate:

-Noi nu folosim proceduri neaprobate de sus…

-În ciuda faptului că ele v-ar uşura şi scurta munca cu… două zile?!

-Aşa cum am spus: noi nu folosim proceduri neaprobate de sus…

-Dar de sus vi se cere doar un rezultat, calea o puteţi alege singuri! Aveţi dreptul să veniţi cu îmbunătăţiri, mai ales dacă acestea vă fac viaţa mai uşoară şi duc la creşterea randamentului…

-Nu ne interesează.

Aha! Deci la aste se rezumă totul: “Nu ne interesează nimic nou care ne-ar putea face viaţa mai frumoasă şi mai uşoară.”

De ce drac’ nu stau eu în banca mea şi tot încerc să schimb ceva?!

Pentru că îi văd cât se chinuie. Se plâng că sunt depaşiţi de sarcini şi că nu au timp. Sunt supraaglomeraţi. Au rămas în lipsă cu doi oameni şi nu găsesc alţii. Eu deja sunt al patrulea om care trece pe acolo în mai puţin de trei luni. Nimeni nu rezistă pe termen lung acolo. Sunt cunoscuţi ca fiind “cooperativa munca în zadar”!

Şi asta spune tot şi se întâmplă pentru că în acel birou nu se doreşte uşurarea muncii şi nimic nou, iar un angajat le-ar uşura munca şi, culmea tupeului, ar mai fi şi nou!

Anunţul lor e ceva de genul: “Avem nevoie mare de ajutor, dar îl vrem aşa, în stilul nostru ăla vechi, care nu dă randament, care face ca oamenii să fugă de aici. Nu schimbăm nimic, facem totul ca şi până acum, nu vrem să ne fie mai bine la muncă, căci suntem o gaşcă de frustraţi speriaţi de proceduri noi şi ferestre sau uşi deschise!”

Cum drac’ să gestionez aşa ceva?!

Copiii aştia ar trebui puşi pe genunchi şi batuţi un pic, că sunt obraznici şi fără minte!

Asta e tot ce îmi vine în cap, acum, după toate încercările eşuate lamentabil şi încheiate apoteotic cu o cădere de calciu din partea mea…

Am căzut şi m-am fărâmat în mii de bucăţi, căci nu văd nicio cale de ieşire la ţărm cu ei. Am început-o cu stângul, e drept, dar cred că ei nici nu ştiu că după un picior, ca să înaintezi, se pune altul. Degeaba am tot scos la înaintare piciorul drept, ei au rămas fixaţi pe ăla stâng, exact ca cei care, pe o coală mare de hartie, albă, imaculată, nu văd decât punctuleţul acel mic, negru, din centru, care, cică, murdăreşte foaia!