Anamneza depresiei sau, poate, calea către fericirea deplină, fără obiect

Dacă tot o fac, o voi face din interior, ca martor surd la felul în care se poate ajunge în depresie, din ce în ce mai jos.

Totul a început cu momentul în care am decis să nu mă mai lupt. Eram uimită de ceea ce se întâmpla în jur, toate fiind cusute cu un fir violent de viclenie şi interese egotice.

O vreme mă luptasem, ca un Don Quijote cu morile de vânt. E, în clipa aceea am decis să pun stop!

Nu am ştiut că lupta aceea exterioară(cu vichingul, cu şeful, cu colegii şi cu toate din jur) era doar o proiecţie a luptei interioare. Aceea cu toţi demonii din mine.

În clipa următoare corpul meu s-a crispat. A urmat instant o cădere de calciu. O gheară în mâna stângă.

Dar, parcă, era mai linişte în interior.

O vreme am plutit aşa... În liniştea asta... Nu mult, doar o zi... Apoi, ca la un semn, toţi demonii au năvălit asupra mea...

Iar eu doar îi priveam... Curioasă să văd pană unde se poate ajunge...

Renunţasem la orice fir de siguranţă. Eram în voia lor. Deşi durea, nu îmi mai păsa.

Din clipa aceea totul a mers cu viteză în jos... M-am prăbuşit câteva leghe sub mări...

Am realizat că firul acela de pe care luasem mâna era singurul care mă ţinea aproape de normalitate.

Un fir roşu...

Apoi a venit el. Deşi îl rugasem să nu mai vină.

Venirea lui, iubirea lui, m-au prins din zbor... M-au echilibrat... Dar el a plecat... Mi-a dat drumul... Cădere liberă fără niciun fir roşu de siguranţă din nou...

Pot vedea acum cum rămân sus, deasupra mea, una câte una, toate valorile în care credeam...

De care mă agăţasem şi pe care mă căţărasem.

Căderea asta, care nu se mai termină, e o măsură pe axa pe care am şi urcat, dar măsura cu minus.

Se pare că pe cât de sus urcasem, acum o să şi cad... Dar plecând de la zero.

De la nivelul mării...

Da e povestea unei distrugeri, a unei suferinţe interioare greu de imaginat.

Şi se pare că un singur fir ne ţine departe de ea.

Şi asta pentru că am pierdut orice contact cu natura... Pentru că împământarea nu mi-am mai făcut-o de multă vreme... Şi nici meditaţia... Şi nici o altă formă de reconectare cu mine însămi, cu esenţa divină.

De aici vine totul.

Am abandonat firul roşu de siguranţă oferit de societate, dar nu mai aveam altceva...

Cam asta e calea spre depresie...

Soluţii ar fi, dar nu mai sunt eu în stare să le iau în considerare. Pur şi simplu...

Le ştiu atât de bine... Dar sunt legată, parcă, de mâini şi de picioare...

Singură nu mă mai pot mişca...

Am rămas prinsă pe axa asta verticală în cădere liberă la minus infinit...

Totuşi, jos ceva trebuie să fie! Nu se poate altfel! Sunt momente în care simt o atracţie fantastică. E ca o raza tractoare către adâncul cel mai adânc... Aproape că îmi place suferinţa asta! Deşi dor toate... Îţi simţi fiecare organ viu, pulsând, arzând... Oasele dor... Părul doare...

Inima doare şi, parcă, devine din ce în ce mai mare...

Ceva e acolo şi, de acum, vreau să văd tot!

Căci nu cred că mai e cale lungă!

Ori voi muri, ori voi cunoaşte fericirea deplină. Aceea fără obiect...

Sau, poate, amândouă...

Oricum, aceasta este cea mai intensă experienţă a vieţii mele! De până acum...