În primul
rând, o stare de tristeţe care durează de mai bine de două luni. Aceea chiar că
nu mai e un moft şi e primul semn. Şi unul mare! E semnalul de alarmă!
Apoi
trecerile bruşte la stările de surescitare, în care cel depresiv face planuri
incredibile, cât pentru 10 oameni şi e capabil de orice. Şi chiar ajunge să
facă lucruri pe care altfel nu le-ar face, căci sunt nebunii totale! Salturi în
gol fără plasă de siguranţă!
Da, să fiţi
atenţi la asta: are oscilaţii de stări. De la cea mai de sus la cea mai de jos.
Ceva între râs şi plâns. Şi sunt rapide. Bruşte. Fără nicio pregătire.
Omul
depresiv plânge şi râde în acelaşi timp. Exact ca împăratul din poveste căruia
un ochi îi râdea, iar celălalt îi lăcrima. Nu are rost să îl întrebaţi de ce
plânge, sau de ce râde... E ceva normal, fiziologic. Căci el e ca o coardă
întinsă la maxim care rezonează aiurea, la orice. Chiar şi la o adiere de vânt.
Abia simţită.
Depresivul
se poate vedea uşor de la distanţă– are o culoare pământie şi pare mai bătrân
cu 10 ani. Cearcăne sub ochi şi o tristeţe infernală în privire. E încruntat şi
concentrat să meargă drept şi să nu se dea de gol. Căci nu vrea martori.
Chiar dacă,
în sinea lui, ştie bine că are mare nevoie de ajutor din afară. O ştie el
cumva, dar nu o va recunoaşte în veci. Va fi dârz ca Victoria Lipan!
Da, asta e
cea mai dificilă treabă. Căci celor din jur le e greu să înţeleagă că omul
acela, un om puternic care a dus multe şi a făcut-o cu zâmbetul pe buze, râzând
de toate greutăţile şi găsind partea bună în toate... E, că omul acela care
inspira tărie, hotărâre, încredere în sine, iubire pentru viaţă... Că omul
acela acum... se gândeşte la sinucidere. Firesc, el face planuri meticuloase în
acest sens. Cum să lase cardul şi PIN-ul şi toate economiile la vedere. Şi cum
să îşi facă treaba curat ca să nu dea prea mult de muncă după.
Cei din jur
nu vor insista, căci îl ştiu tare. El nu va cere ajutorul, căci şi el se ştie
tare şi nici nu conştientizeză că a deraiat... Aşa că, firesc, fără ca nimeni
să observe, el se duce tot mai jos... E într-o cădere continuă...
Depresivul
are momente când se îngraşă şi apoi slăbeşte brusc. Aproape că îl vezi cum se
topeşte pe picioare, ca o lumânare... În doar 2 zile el poate avea oscilaţii
mari de greutate. De până la 4 kg.
Căci poate
sta ore în şir sub bordură, fără să mănânce nimic, şi apoi se va îndopa
nevrotic cu ceva anume. De obicei ceva nesănătos. Pot fi dulciuri, sau chestii
sărate. Probabil va avea pe lângă el şi câteva fructe, dar le va manca greu şi
numai în momentele când devine conştient de tremurul mâinilor.
De cele mai
multe ori, din cauza încordării continue, a anxietăţii şi a deficitului chimic,
îi tremură mâinile şi are palpitaţii. Pulsul lui oscilează de la hipertensiune
la hipotensiune. Şi asta se întâmplă rapid.
El îşi
poate simţi inima cum, uneori, se zbate ca un pui de porumbel prins la colţ,
iar alteori abia fâlfâie.
Depresia nu
e un moft. Ea chiar există. Şi, uneori, e greu de depăşit de unul singur.
Cel în
cauză are nevoie de ajutor. De o vorbă bună, de mangâieri, de iubire şi
înţelegere.
Orice
schimbare, cât de mică, îl poate da cu totul peste cap. Iar schimbările mari,
îl duc şi mai jos...
Depresia e
ca o avalanşă de zăpadă: odată pornită, cu cât e muntele mai înalt(şi omul mai
puternic), cu atât duce mai multe la vale...
O vreme,
cel depresiv va căuta să se oprească din alunecare. Se va înfige voiniceşte cu
călcâiele în zăpadă, sau în noroi. Se va împotrivi cumva. Apoi, după o vreme,
va renunţa să se mai împotrivească.
Şi va căuta
să îi îndepărteze pe toţi de el. Şi pe el de ei. Căci nu vrea să mai fie
oprit...
Căderea aproape
că începe să îl fascineze... Apare gândul: oare ce e dincolo?!
Căci ştie
că la un moment dat nu va mai avea unde să cadă şi nici ce să piardă. Acolo ar
trebui să fie ceva interesant...
Căci aşa se
zice – omul care nu mai are nimic de pierdut e un om fără frici, iar un om fără
frici e un om liber...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu