Salvată de trandafirii Cezarului

Acum câţiva ani, pe o porţiune de câţiva m lungi, au căzut o parte din plăcile de beton care îngrădesc cimitirul. Au picat atunci cu zgomot trist de frângere de om… Aflat în trecere în clipa aceea pe acolo…

O vreme, conştienţi de pericolul întunecat al plăcilor grele de beton rămase în picioare şi însemnate acum la propriu şi la figurat cu o cruce, am evitat cu toţii trotuarul de pe lângă cimitir.

Porţiunea cu pricina, şi numai ea, a fost înlocuită cu un gard uşor din plasă deasă şi, în timp, pericolul a fost uitat… Acum folosim trotuarul acela fără temeri.

Prin plasa aceea se poate vedea că, taman acolo, e cimitirul eroilor şi că gardul doar în dreptul lor a picat.

Ca şi cum eroii nostri au dorit şi altă perspectivă.

Ori au vrut să evadeze luând şi un ostatic.

Sau poate, doar, a fost sortit ca omul acela să moară strivit de o placă mare de beton cu o cruce pe ea, iar eroii n-au niciun amestec. Ei au fost doar martori cuminţi sub pietrele lor.

Pe acolo, în tăcere, la umbra monumentului ridicat în cinstea vitejilor, cumva ascunse şi mai greu de dibuit, au crescut, prin iederă şi pantofi rătăciţi, câteva flori galbene de primăvară…

Chiar azi le pusesem gând să le strâng de pe acolo şi să le mut în grădină.

Dar m-a sunat Laur:

-Fată, dacă îţi trimit trandafirii aceia, te poţi duce sâmbătă la gară, sau la autogară, să îi iei?

-… Tu chiar mi-i trimiţi?!...

Uitasem de oferta lui de acum o lună. În care ne întreba pe mail, un grup mai mare de persoane, dacă vrem trandafiri şi câţi din fiecare, că are o prietenă care îi scoate din pământ şi vrea să-i dăruiască celor cu drag de flori. Ataşase şi o listă cu descrierea fiecărei flori şi cu câte o poză. Deşi nu îmi era clar dacă minunăţiile acelea  sunt cu bani sau nu, i-am răspuns atunci, fermecată pur şi simplu de frumuseţea lor, a tuturor:

-Eu vreau câte trei fire din fiecare, dacă se poate! Mi-e greu să aleg…

-Da sigur că ţi-i trimit!

-Băi, dar…sunt cu bănuţi, sau fără?...

-Fără, măi! Ce ai înebunit?! Cum să-ţi iau bani pe ei?! Fata aia îi scoate din pământ şi vrea să îi dăruiască cuiva care să aibe grijă de ei cu drag. Şi îi meriţi… Am văz’ florile de pe net…

-…Sigur că vin la gară!

-Ok, să văd dacă îi pun la maşină sau la tren. Vorbim.

Hm… O fi aflat el Laur, zis şi Cezar şi sufletul meu înger, că plănuiam să fur florile din cimitirul eroilor… Şi a vrut să mă salveze de la păcat…

Căci acum păstrez peticul meu de grădină pentru minunăţiile ce vor să vină… Şi las cimitirul în pace.

Ritualul împăcării de pe urmă

Ne dezgropăm morţii.

Le spălăm osemintele cu vin sfinţit şi bocete tăcute.

Îi orânduim în cutii mai mici pe care le binecuvântăm şi le îngropăm în locul cel din urmă.

Le facem o ultimă pomană la care chemăm toate câte se mai pot chema.

Apoi aşternem liniştea atât în cer, cât şi pe pământ.

Toate îşi reintră astfel blând în împăcare.

Prescripţie

Azi mă doare braţul stâng.

Îl deşurubez din umăr şi îl privesc.

Durerea e undeva pe lângă cot.

Se plimbă prin vene,

Urcă, apoi coboară surd.

Privindu-l pe sub ochelari, îi spun:

-Pacientul suferă o pregnantă astenie.

De primăvară cu dureri în cot.

Ar trebui să stea mai mult pe afară,

În soare şi în vânt.

Se recomandă, de asemenea,

Ca, seara, înainte de culcare,

Să mângâie pe cineva iubit.

Apoi palma să se aşeze blând

Deschisă pe o inimă vie, pulsând.

Azi sunt în reflux

Uneori jocul mă oboseşte. 

Vin zilele în care aleg să stau tăcută pe margine. 

Poate mai fac o vreme galerie celor care continuă cursa. 

Apoi mă cufund în adâncuri tenebroase.

Inspiraţia mă părăseşte. 

Nu mai găsesc cale de exprimare pentru ceea ce simt. 

Simţirea, se diminuează...

Aleg o altă muzică, o altă frecvenţă. 

Încerc să mă resetez aducându-mi aminte de toate lecţiile şi teoriile cunoscute. 

Nimic din câte le rememorez nu mă mişcă din poziţia de moluscă ascunsă sub bordura de nisip.

A trecut perioada de flux. 

Acum sunt în reflux.

Pâst! Cheia aceea e la tine... Ṣi numai tu o poṭi folosi...

Azi ne-am întâlnit în labirint. Treceam pe acolo amândoi ṣi l-am oprit cu o întrebare.

-De ce ai ridicat ṣi zidul ăsta în jurul tău? Deja avem un labirint aici...

-Pentru că oamenii sunt răi, făṭarnici, falṣi…

-A, da! Am auzit au fost câṭiva care te-au pus în situaṭii neplăcute peste care nu ai trecut încă. Dar ṣi că îi îndepărtezi acum pe toṭi, chiar ṣi pe cei sincere ṣi buni.

-Toṭi au căte o hibă, o urâṭenie, o problemă…

-Păi e firesc. Căci, dacă am fi perfecṭi, nu am mai fi aici, în labirint.

...Dar, ṣtii, aici, noi toṭi suntem conectaṭi unii cu alṭii. În plus, cu cât vorbim mai mult unul cu altul, cu atât preluăm mai mult unul din celălalt. Conexiunile se multiplică. Aṣa e jocul acestui loc.

…Tu vrei să joci un joc al singurătăṭii în locul nepotrivit. De aici vin o parte din angoasele ṣi frustrările pe care acum, ca parte din tine, le simt ṣi eu.

...Să urc pe scara sufletului tău, dincolo de zid, sau să merg mai departe?

 -… Urcă, te rog…

-Ai cheia de la poarta zidului?

-Nu…

Dau ocol zidului în căutare. Căci ṣtiu că pentru fiecare poartă ferecată există o cheie potrivită ṣi o mână destinată.

Ṣi mai ṣtiu că ele amândouă sunt de partea cealaltă a zidului, sus pe scară. Sunt la el, sufletul uituc, zidit din propria voinṭă.

Iar eu caut calea să îi arăt asta... Aṣa cum a fost înṭelegerea dintâi, la intrarea în labirintul cunoaṣterii de sine.

Surpriza cerebelului verde

Aşa arăta când am primit-o, într-o zi de martie, de la un bun coleg.

Şi nu se schimbaseră prea multe în săptămâna care a trecut, iar eu urma să plec o altă săptămână în concediu. Simţeam că minunea înfloririi se va produce exact în perioada următoare, aşa că i-am rugat pe colegi(ei nu ştiu, dar i-am rugat pe toţi, unul câte unul, pe rând şi fără martori) să imortalizeze momentul.

Când am revenit din concediu, am găsit-o aşa:

Pierdusem câteva etape din poveste. Primii paşi ai cerebelului verde... Am fost atât de surprinsă atunci de maturizare, încât am şi uitat de rugămintea mea din urmă.

Azi, la serviciu, a fost ziua de primit poze, adică ziua în care vin băieţii cu pozele de pe teren. Sunt poze cu stadiile lucrărilor de pe proiecte, poze pe care eu trebuie să upload-ez pe un server. Mărturisesc îmi displace total această operaţie, mare devoratoare de timp şi nervi, pentru că durează mult indexarea fişierelor şi, la un moment dat, şi melcul se mişcă mai repede...

Aşa că l-am întâmpinat blazată:

-Şi tu, Brutus? Şi tu ai poze?!

-Păi da...

-Ce iau de aici? Folderele astea două?

-Daaa, şi vezi că mai e unul... Îi zice Brandusa.

-Şi în ăsta ce mai ai?...

Am deschis folderul mai sus numit şi, pentru câteva secunde, am amuţit impresionată de darul primit... Erau 4 fotografii cu primele steluţe ale cerebralei zambile primită de la bunul meu coleg.

Ba chiar se străduise să le realizeze artistic...

-Băăăăăi, tu le-ai şi stropit înainte...

-Păi am văzut că tu aşa faci...

Nu spun cine mi-a adus darul acesta! El se ştie.

Şi vreau să se mai ştie că, într-o zi cenuşie şi ploioasă de aproape de sfârşit de martie, în care am tras de mine să mă repliez şi să nu mă vâr sub vreo bordură în drum spre serviciu, darul acesta neaşteptat reuşit să mă lumineze şi fericească...

Şi că îi sunt recunoscătoare pentru aceste momente...

  

Mulţam mult, bun coleg!

Iubita femeie mamă

Mai toţi bărbaţii funcţionează după acelaşi program.

Pare ca şi cum undeva, cândva, cumva, cineva, i-a adunat pe toţi şi le-a băgat în cap şi în suflet ideea sfântă că singura scăpare pentru ei e să stea departe de iubire şi femeie.

Învăţaţi au fost să ridice un zid gros în jurul lor şi să îl păzească cu străşnicie. Să fie dârzi şi să nu abandoneze postul de războinic până la moarte şi nici dincolo de ea. Să nu se supună schimbării care vine odată cu iubirea şi să se răzvrătească în faţa ei. Chiar dacă, uneori, o fac spre suferinţa lor.

Şi ştiu că acest program e implementat de însăşi mama lor, din prima clipă a concepţiei. În mod inconştient şi cu intenţii bune…

Poate că şi asta face parte din teoria conspiraţiei şi e o altă formă de complot împotriva omului firesc. Ar fi o teorie plauzibilă, nu?!

Sau poate merg prea departe cu conspiraţionismul…

Mă întreb câte femei, mame de băieţi, conştientizează ce responsabilitate au acum… Că fericirea omului complet de ele depinde…

Căci ele modeleaza viitorul bărbat. Ele creează tiparul, sădesc seminţele, pun duioşia, toarnă iubirea în venele lor, îi ţin deschişi şi tandri. Doar ele pot face asta…

Iar dacă mama e inconştientă de rolul divin pe care l-a primit odată cu micul sâmbure din pântece… perpetuează nefericirea ei către restul femeilor care, la rândul lor, vor perpetua asta. La nesfărşit.

Căci există tendinţa egoistă de a da mai departe exact ceea ce ai primit şi tu la rândul tău.

Dar ştiu că undeva, odată şi odată, o femeie trezită va fi de suferinţa pe care o tot creează şi va rupe cercul. Dăruind ceea îşi doreşte să primească. Iubire necondiţionată, gingăşie, încredere, curaj, un umăr pe care să îţi sprijini capul.

Ea va reuşi să lase mica sămânţă să devină ceea ce îi este menit: un bărbat complet. Integru, încrezător, capabil să dăruiască la rândul lui iubire necondiţionată, gingăşie, încredere, curaj şi un umăr pe care să îţi sprijini capul.

Soluţia e una singură şi doar femeia mamă o poate implementa, întru fericirea viitoarei femei din viaţa băiatului pe care îl modelează.

Iubită femeie mamă,

Fii fericită. Astfel încât fiul tău să ştie că nu de el depinde fericirea femeii.

Fii sinceră şi deschisă cu el în fiecare clipă. Astfel încât fiul tău să fie impregnat cu lumina adevărului şi să nu se sfiască a-şi mărturisi sufletul, durerea, temerile, neputinţele şi toate câte mai apar. Să nu se teamă de a fii el însuşi doar de dragul de a păstra nişte aparenţe efemere.

Ascultă-l şi înţelege-l oricât ar fii de târziu în noapte. Astfel încât fiul tău să aibe urechile şi inima deschise către comunicare şi înţelegere la orice oră.

Fă-l să se simtă minunat, iubit, răsfăţat. Astfel încât să nu se sfiască în a dărui o floare femeii de lângă el.

Surprinde-l cu mici daruri făcute chiar de tine şi învaţă-l că din nimic poţi face ceva magic, dacă pui suflet. Astfel încât să ştie că nu banii condiţionează generozitatea, ci doar dorinţa de a-l ferici pe celălalt. Chiar dacă e puţin, devine enorm dacă e tot ce ai şi nu e condiţionat.

Pregăteşte-l pentru iubire modelându-l cu gingăşie, astfel încât să fie oricând deschis schimbării ce va veni. Căci iubirea aduce schimbarea. Iar dacă el are încredere în sine, nu se va sfii să se deschidă pentru a trăi iubirea.

Îngăduie-i să fie el însuşi, preţuieşte-l pentru ceea ce exprimă. Iubeşte-l fără condiţionări şi lasă-l să îşi deschidă aripile şi să zboare atunci când va simţi dorinţa. Doar aşa va ştii să iubească şi el cu palma deschisă, fără patimă, ataşament şi gelozii bolnave.

Iubită femeie, făptură aleasă de dumnezeu ca olar, sădeşte în fiul tău, lut binecuvântat, ceea ce vrei să primeşti de la bărbatul de lângă tine. Rupe lanţul nefericirii. Nefericirea ta care devine a celorlalte şi care împiedică înfăptuirea omului divin.

Exerciţiu despre fericire

Mă tot bântuie o idee. Vine, pleacă pe furiş. Nu reuşesc sa o prind. Dar simt că merită întreaga atenţie, căci e despre fericirea după care cu toţii alergăm pe unde nu e cazul.

Dincolo de cotidianul citadin care ne ucide cu dalta, ciocanul şi picamarul, între două semafoare, o zi de luni şi un we furat grăbit la munte… fericirea este o stare de spirit, un stil de viaţă înfăptuit între tine şi toată măreţia din interior. Ca un legământ… Căci atunci când descoperi câtă bogăţie porţi cu tine şi îţi aminteşti şi calea să o accesezi clipă de clipă, rămâi mereu în fericire, împlinire şi graţie… Iar asta nimeni şi nimic nu-ţi mai poate lua! E ceva ce nu ai cum să pierzi vreodată.

Şi asta e fericirea – să ajungi să ai tot ceea ce nu poţi pierde.

Nu, încă nu am prins-o…