1 Martie - scrisoare către Tanti Ileana

Dragă tanti Ileana,

Am mai trecut prin ceva timp ṣi mă opresc acum o clipă să vă scriu câteva rânduri.

Azi mă simt o mică răsfăṭată a universului. În ciuda gripei care m-a cam ṭintuit în pat de vreo 3 zile… Dar cu intermitenṭe, căci mă lasă ṣi mă ia din nou pe valul ei.

Ieri m-am simṭit suficient de bine – credeam eu – încât să mă încumet să merg cu Cristian la Mall. Plănuiam noi de mai multă vreme să facem căteva cumpărături pentru evenimentul ce va să vină: examenul maturităṭii, cum cu ironie îl numim ṣi noi ṣi profesorii… Căci toṭi suntem prinṣi acum în această poveste de sfârṣit de liceu ṣi început de facultate. Meditaṭii la toate materiile, planificări, proiecte ṣi, deloc de neglijat, costumele! Am avut eu revelaṭia faptului că un adolescent îmbrăcat într-un costum decent, cămaṣă ṣi cravată, va câṣtiga simpatia auditoriului din primele 30 de secunde – decisive conform cursurilor de vânzări pe la care am tot fost cât m-am jucat dea Herbalife-ul. Aṣa că planul era făcut de câteva luni în urmă: copilul trebuie să poarte haine decente în aceste momente. Ṣi am strâns banuṭii necesari pentru aceasta.

Aṣa că iată-ne la Mall, eu ṣi Simba, într-o plăcută ṣi ultimă zi de februarie. Din mare fericire, adolescentul ṣtie bine ce vrea ṣi deja ochise un magazin cu un costum deloc scump –  e cât se poate de conṣtient de cheltuielile pe care le implică anul acesta ṣi, în felul lui, încearcă să ajute renunṭând la multe pretenṭii adolescentine.

Aṣa că am intrat în magazinul indicat ferm de Cristian…

-Aici am văzut un costum…Mi-a plăcut, costă 3 milioane…

Acum mă privea întrebător. Eu aveam alocate 10 milioane pentru această regie, aṣa că i-am răspuns:

-E ok.

Era oricum jumătate din suma la care mă gândisem…

Am rămas în magazin mai bine de 1 oră. A probat cu stoicism ṣi hotărâre mai multe chestii, până am găsit combinaṭia perfectă – mărturisesc că m-am inspirat 100% de pe manechinul unde era expus costumul ṣi am achiziṭionat, întocmai, varianta de acolo: costum, cămaṣă, cravată …Plus o curea, o pereche de blugi – identici cu cei pe care deja îi are…

-Hai, măi Cristi, încercă ṣi tu altă culoare! Uite, albastru?!

-Nu – tot aṣa…

Adică negri… De câṭiva ani buni nu mai iese din acelaṣi model de pantaloni… Blue Jeans negru…

Obosisem. Valul gripei mă pusese, iar, la pământ. M-am aṣezat într-un dulap, lângă copiii care se uitau la desene pe niṣte scăunele în formă de căluṭi. Era un mic loc de aṣteptare, special amenajat pentru ei. Eu eram doar un intrus. Gripat ṣi tare obosit…

Cristi a ieṣit din cabina de probă. S-a uitat la mine, la copii, ṣi m-a luat pe mine de acolo.

-Gata…

-Mergem să plătim?...Mai ai nevoie de ceva? Ciorapi, chiloṭi?

-Aaa, niṣte ciorapi!

S-a întors rapid cu un set de ciorapi.

La casă, după ce ne-a făcut totalul, l-am văzut cum face ochii mari.

-Oooo…

-Să-ṭi poarte noroc! Mai trebuie să luam de încălṭat… Dar, am obosit… Mi-e sete… Hai să facem o pauză să bem o apă…

Am luat câte o apă, eu ṣi o cafea.

-Nu vrei ṣi tu o cafea?

-Nu… Nu-mi place cafeaua. Doar o apă. Azi minerală, te rog…

Am ochit un loc mai retras pe băncuṭa ce străjuia o insulă de spaṭiu verde, un pic ascunsă de două panouri publicitare.

După câteva guri de cafea ṣi apă, mi-am revenit miraculos – gripa era pe un alt val, poate pe alt om.  Căci nu poate lucre cu toṭi odată la fel, aṣa că ne ia pe rând, ca un profesor care se respectă ṣi vrea performanṭă maximă de la copiii lui.

-Iete, Cristi, ce pantofi are tipul cela!

-…Care?!

L-am luat prin surprindere, dar a durat puṭin până s-a racordat ṣi a intrat în jocul propus: spectatori comentatori al filmului care se derula prin faṭa noastră.

Discuṭia n-a lâncezit o clipă! Am râs cu lacrimi, am aflat care e genul lui de fată – sâc!

-Păi… să îi placă plimbările prin natură, dar nu prea lungi…

Aici m-a privit un pic mai insistent, de parcă se gândea la ceva ṣi încerca să îmi transpună în imagini. Sărmanul, a menṭionat asta, pentru că mama lui tare l-a mai chinuit cu plimbările astea… Ani de zile l-a târât cu ea, până băiatul a atins vârsta ṣi conṣtientizarea la care a refuzat ferm invitaṭia:

-Tu m-ai învăṭat să fac doar ce îmi place – n-am chef să merg acum la plimbare ṣi, dacă mai insiṣti, o să vin ṣi o să-ṭi stric toată plimbarea!

După momentul acesta, în care ne-am întâlnit vizual pe tărâmul amintirilor(câteodată se întâmplă asta…), a continuat cu descrierea acelei fete:

-Să nu îi placă să meargă în cluburi… Adică… Mergem! Dar nu aṣa des… cum merg Argentina ṣi Vicol…

Vicol e tatăl lui, Argentina actuala soṭie a lui Vicol. Uneori – cam 1-2/an – pentru 1-2 zile, merge la ei. Nu se întoarce prea încântat de acolo… Nu agreează genul lor de distracṭie ṣi nici risipa pe care o surprinde în acṭiunile lor, uneori fiind prea justiṭiar.

-Cristi, fiecare om e liber să îṣi trăiască viaṭa aṣa cum crede el… Ṣi nu avem niciun drept să judecăm pe nimeni…

-Da, ṣtiu…Dar parcă prea mulṭi bani cheltuie aiurea… Ṣi cum e posibil ca oamenii să îṣi cumpere mobilă, apartament ṣi maṣină în rate ṣi apoi să nu aibe bani de pâine?... Au rate enorme la bancă!!! Ei dau toṭi banii pe rate!

Asta o ṣtiu ṣi eu, pentru că deseori când vine momentul în care trebuie să trimită cei 200 lei(pensia alimentară a lui Cristi), Argentina mă sună ṣi mă roagă să o păsuiesc încă o lună, căci:

-Isabela, mai am 200 lei toṭi banii ṣi trebuie să îmi ajungă pentru pâine, ca să nu murim de foame… Ṣi luna viitoare mai pun ṣi un million în plus.

Uneori îl pune. Dar s-a întâmplat să mai ṣi uite.

Ultima dată au avut “un pocinog în parcare” cu maṣina. Noua maṣină, după cum mi-a povestit Cristi.

-Să vezi ce maṣină ṣi-au luat! N-au bani, dar maṣină au…

Aici ridic din umeri:

-Sunt banii lor!

Apoi mă întreb de ce e atât de înverṣunat Cristi pe aspectul acesta al banilor pe care îi cheltuie taică-su… Poate mai mult decât s-ar cuveni.

Oricum, eu ṣtiu că oamenii vor cheltui întotdeauna exact cât au: au mult, mult cheltuiesc! Au puṭini, devin inventivi ṣi conṣtienṭi. Atunci îṣi explorează potenṭialul creator ṣi găsesc soluṭii. Dar asta e altă poveste…

Joi m-a acostat gripa. Sunt singură la serviciu de două săptămâni, colegul meu fiind în concediu de odihnă. Dimineaṭa am simṭit eu că nu prea mă ṭin bine pe picioare. Tuṣeam, eram ameṭită… Dar m-am dus, gâdind că o plimbare prin aer curat  - adică drumul până la serviciu – mă va revigora.

N-a fost aṣa… Abia am ajuns până acolo… Picioarele atârnau grele… Au început frisoanele, m-a cuprins frigul… Telefonul suna, mail-uri veneau aṣteptând răspuns, iar eu zăceam cu capul pe birou, lângă calorifer ṣi cu aparatul de aer condiṭionat pornit pe super cald. Afară era soare ṣi chiar plăcut, iar eu tremuram de frig la cca 30 de grade câte se strânseseră în birou. Atunci a intrat un coleg:

-Băi, du-te acasă că ne îmbolnăveṣti ṣi pe noi ṣi avem copii!

Aṣa că m-am mobilizat ṣi m-am dus acasă. Cu un taxi. Direct în pat. Acolo am navigat pe valurile frigurilor până a doua zi, când m-a trezit Cristi… Atât de drăguṭ… Ṭinea o mână la spate. S-a aṣezat pe marginea patului, s-a aplecat ṣi mi-a dat un pup pe obraz(mi-am ṭinut răsuflarea să nu îi dau ṣi lui vreun pui de gripă) ṣi mi-a întins timid un mărṭiṣor… Cel mai frumos mărṭiṣor! Desigur, încă îl mai am ṣi pe cel de anul trecut, tot cel mai frumos mărṭiṣor!

Era litera N stilizată cu cateva…diamante bătute pe ea. Glumesc, desigur!

-Oooo, un N…

-Daaa,…, am crezut că e un Z…Abia acum am observant ṣi eu…

Era atât de trist…

-Hei, nu contează! E cel mai frumos mărṭiṣor! E un N de la fiul meu care nu e un om de litere!

Aṣa că ieri, la mall, m-am oprit pe lângă tarabele cu mărṭiṣoare(căutam unul pentru dumneavoastră) ṣi i-am dat câteva repere. Căci, niciodată, nu îi povestisem despre mărṭiṣoare. Ṣi nu ṣtia copilul cum să se orienteze.

Hm… am trecut de la una la alta…

Vroiam doar să zic că sunt o răsfăṭată de univers… Că am intrat în luna martie primind semne de dragoste si afecṭiune de la toṭi cei dragi… Până si Bogdan mi-a dat un mărṭiṣor! (El e un fel de viching fără corabie, un vânător solitar ṣi timid, mereu certat cu gesturile tandre… Dar, de data asta, fără ca eu să mai cer ceva, el a  luat mărṭiṣoare … Unul pentru mine ṣi unul pentru mama lui… Ceea ce e lucru mare – mare!).

Desigur, tata m-a răsfăṭat ṣi el cu un trandafir – el e mereu pe fază… Ṣi ṣtie că nu dă greṣ niciodată cu florile…

Ṣi dacă eu sunt răsfăṭată în asemenea măsură, e timpul să răsfăṭ ṣi eu pe cineva drag… Un pic cu întârziere, ṣtiu…

Vă trimit acest trifoi cu patru foi, ṣi toate gândurile mele bune! Să avem o primăvară plină de armonie, flori, soare, împăcare ṣi aṣa să fie tot anul de după ea!

Vă pupică cu mare drag,

Izache

PS: iata ce am gasit in camera foto  - o poza facuta de Cristian la 12 noapte, pe intuneric. Nodul la cravata l-a facut singur. Desigur, primul lui nod.
Si, ca sa fiu in consens cu Moromete, "ca nu i-am luat si lui" un costum pana acum, nu stie sa il poarte! Mainile din buzunare tot ale lui sunt!

Aaa, inca ceva! Gasiti-o pe Alesia in aceasta poza!

PPS: Dar Simba unde e...?!... Iata-l acum...14 ani... S-a mai incheiat un ciclu de alti 2*7 ani...
Aici buzunarele sunt false.