Pâst! Cheia aceea e la tine... Ṣi numai tu o poṭi folosi...

Azi ne-am întâlnit în labirint. Treceam pe acolo amândoi ṣi l-am oprit cu o întrebare.

-De ce ai ridicat ṣi zidul ăsta în jurul tău? Deja avem un labirint aici...

-Pentru că oamenii sunt răi, făṭarnici, falṣi…

-A, da! Am auzit au fost câṭiva care te-au pus în situaṭii neplăcute peste care nu ai trecut încă. Dar ṣi că îi îndepărtezi acum pe toṭi, chiar ṣi pe cei sincere ṣi buni.

-Toṭi au căte o hibă, o urâṭenie, o problemă…

-Păi e firesc. Căci, dacă am fi perfecṭi, nu am mai fi aici, în labirint.

...Dar, ṣtii, aici, noi toṭi suntem conectaṭi unii cu alṭii. În plus, cu cât vorbim mai mult unul cu altul, cu atât preluăm mai mult unul din celălalt. Conexiunile se multiplică. Aṣa e jocul acestui loc.

…Tu vrei să joci un joc al singurătăṭii în locul nepotrivit. De aici vin o parte din angoasele ṣi frustrările pe care acum, ca parte din tine, le simt ṣi eu.

...Să urc pe scara sufletului tău, dincolo de zid, sau să merg mai departe?

 -… Urcă, te rog…

-Ai cheia de la poarta zidului?

-Nu…

Dau ocol zidului în căutare. Căci ṣtiu că pentru fiecare poartă ferecată există o cheie potrivită ṣi o mână destinată.

Ṣi mai ṣtiu că ele amândouă sunt de partea cealaltă a zidului, sus pe scară. Sunt la el, sufletul uituc, zidit din propria voinṭă.

Iar eu caut calea să îi arăt asta... Aṣa cum a fost înṭelegerea dintâi, la intrarea în labirintul cunoaṣterii de sine.