Dincolo de zidul ridicat de tine sălăşuieşte teama că eu te-aş putea schimba, teama de iubire

Azi am riscat şi am privit prin zidul înălţat de tine la rang de respect.

Te-am văzut dincolo de toate cum stai gânditor, mirosindu-ţi pe îndelete degetul mare şi pe cel arătător şi cum nu ştii încotro să o iei.

Am urmărit o vreme pletele şi barba care îţi creşteau într-una, fără oprire. În spirale infinite...

Apoi am tras aer adânc în piept şi mi-am făcut curajul cât să te întreb:

-Tu mă mai iubeşti?

Răspunsul tău a venit repede, fără portiţă de tăgadă:

-Nu.

Era atât de îndelung pregătit şi aştepta doar întrebarea potrivită ca să se reverse.

Şi te-ai oprit din mirosit şi din gândeală.

De data asta nu am fost surprinsă. Cumva ştiam.

Îmi tot trimiţi rotocoale de fum, de atâta vreme, iar eu evit să le traduc. Tot de atâta vreme.

Ţi-e teamă că eu vreau să te schimb. Iar azi am înţeles că schimbarea e fără întârziere atunci când iubirea e liantul. Căci ăsta e motivul pentru care cei doi se ating, se caută şi se iubesc. Schimbarea. Trezirea. Recunoaşterea.

De fapt, te temi de tine însuţi... Căci toate aceste schimbări întru iubire acolo te-ar conduce... Către interior...

Azi am aflat şi înţeles că, în doi şi în iubire, uneori suntem lutul şi alteori olarul. Odată floarea, odată grădinarul. Apoi, din nou, disipolul şi învăţătorul. Şi rolurile se tot schimbă.

Şi am simţit tot timpul care trece... Mi-a şuierat pe la urechea surdă...

Şi mi-am amintit că, uneori, viaţa te scutură un pic ca să te primenească.

Că îţi mai ia din ce ţi-a dat şi ţi-a tot strâns pe lângă tine într-un confort bine înnodat, ca să facă loc pentru altceva nou.

Nou şi mai bun.

Mai bun pentru amândoi. Căci e timpul să trecem la următorul nivel.

Asa e jocul, dragul meu... Şi dacă el e în iubire, schimbarea n-are cum să nu apară...

Acum ştiu cât te iubesc şi mă iubesc, căci lângă tine am învăţat să fac şi asta fără să mă ataşez...

Îmi şterg lacrimile şi îmi înghit nodul din gât.

Înfulec cu nesaţ o gură mare de aer. O ţin în mine cât cuprinde. Suficient cât să îţi pot spune cu mare drag şi infinit blând:

-Te iubesc suficient de mult încât să mă pot lipsi de tine de acuma... Dacă tu crezi că asta e cel mai bine pentru tine...

Rămâi cu bine, drag iubit... Eu voi fi bine... O vreme lipsă, în căutarea fluturilor rătăciţi. Dar revin curând cu zâmbetul în suflet...

....O vreme doar, atât cât să mă scot din povestea pe care mintea a creat-o între noi, mă iartă cât voi rătăci...