Claviatura imaginară

Când eram mică, exersam partitura pe o claviatură desenată. Cred că imaginea era atât de înduioşătoare, încât, într-un final, părinţii şi-au vândut maşina şi mi-au cumpărat o pianină adevărată pe care să exersez. Şi eram trei copii prin casă, dar eu am fost privilegiata, căci promiteam... Nu ştiu ce, dar promiteam. Numai că nu nu aveam să promit pentru mult timp şi, pe parcurs, urma să îmi pierd interesul pentru tainele pianului.

Şi să găsesc mult mai pasionantă psihologia, ale cărei iţe am început să le descifrez în gura podului, la Godeni, după o carte veche, rămasă prin biblioteca bunicii. Fusese cartea mamei. Dar nici psihologia nu m-a pasionat prea mult. Au urmat, una după alta, alte pasiuni.

Aşa am ajuns să fac din multe câte puţin. Şi pentru fiecare am alocat un timp iniţial, complet dedicat, de ajungeam, din nou, să promit.

Am promis să fiu olimpică la chimie – pană când, brusc şi într-o bună zi cu soare, am realizat cât de fascinant era colegul meu de bancă şi nu am mai priceput nimic – dar nimic! – din chimie.

Apoi am promis la matematică. Suficient cât să ajung şi acolo la olimpiade. Până când am realizat că, înafară de fundul epic al profesoarei(adorabila domişoară Safta), aroma kentului şi prăjiturile cu care ne răsfăţa câteodată, altceva nu mă atrăgea la orele nesfârşite de matematică, petrecute în laboratorul de biologie printre gazete şi alte reviste cu probleme. Şi am obosit brusc. Iar la prima olimpiadă nici calculele nu mi-au mai ieşit.

A fost o vreme în care mă ruşinam de aceste inconsecvenţe. Şi mi se părea că pierd timpul risipindu-mă. Trecând pe lângă viaţă. Încercând ba una, ba alta, fără să finalizez nimic...

Acum exersez aproape zilnic pe partituri imaginare. Şi nu mai simt că e vreo pierdere de vreme. Dimpotrivă. Am ajuns să ador să mă joc astfel. Să fac din toate câte puţin. Să visez cu ochii deschişi. Să dirijez orchestre imaginare jucând şi rolul sopranei de pe scenă. Să fiu şi floare şi grădinar. Profesor şi elev. Client şi vânzător.

Iubesc jocul acesta al imaginaţiei. Mă iubesc pe mine când mă las aşa, în voia sorţii şi mă bucur ca un copil fără jucării de tot ce îmi iese în cale. De toate faţetele experienţei şi paradigmele iţite. Căci toate trebuie experimentate.

Şi am descoperit că în lipsa aceasta de perseverenţă sunt multă consecvenţă şi congruenţă cu mine însămi. Şi sunt ca apa care ocoleşte un obstacol, dar îşi vede totodată de curgerea ei. Nu mă mai cramponez de drum, de rigidităţi. De aşa se cade şi e ruşine să faci altfel. Le recunosc: sunt programe lăsate cu multă dragoste de bunici, părinţi... Atunci, probabil şi-au avut rostul. Acum sunt doar haine învechite.

Mă scutur de toate una căte una şi îmi trăiesc viaţa aşa cum vine, fără planuri. Şi fac exact atât cât se poate face în acel moment.

Căci acum ştiu că un strop de fericire e infinit mai mult decât nimic.