Scrisoare

Prieten drag,

Îţi scriu iar, o altă filă.

Dimineaţă am constatat că îmi e dor de el. Fain sentiment, pe bune! Nu ne-am văz' de o săptămână şi acum mi-e doooorrrr de el. Dacă ar fi să descriu dorul ăsta, aş spune că e o pornire caldă de a mă cuibări la pieptul lui. Căci, ştii, îl mai prin din când în când deschis pentru asta. Dimineaţa, când stă în fotoliu lui verde de leu, în faţa calculatorului, ascultând vreun Echart Tolle sau David Icke. Mă urc în braţele lui, îmi încolăcesc braţele în jurul gâtului său şi îmi aşez capul pe umărul lui stâng. Urmând ca colo să mă trezesc. Asemeni unui copil somnoros, ciufulit şi cu urme de pernă pe obraji. Îmi îngăduie acolo minute întregi. Pe îndelete. Ba mă mai cuprinde şi el protector cu o mână, ţinându-mă uşor cu bărbia.

Alteori e zgârcit, măi! Şi mă prinde de o aripă şi mă pune (mai mult sau mai puţin delicat) înapoi în culcuşul din pat cu un gutural:
-Dătebădepemine!

Dar când mă uită acolo, pe umărul lui, ies din gânduri. Găsesc o stare de adâncă linişte şi împăcare. Nimic nu mai există. Sunt un pui de pisoi cuibărit lângă pisică. Şi e minunat când mă lasă să torc întreaga stare, să mă las dusă pe ea, pătrunsă şi curăţită...  Până mă deşir pufos din somnic şi cer fără glas (doar în minte) o cafea. E de ajuns doar să o gândesc ca îl aud:
-Vrei cafea?
E cafeaua răsfăţ din weekend. 

Acum e timpul să recunosc că lângă el am învăţat să iubesc cu palma deschisă. A fost maestru meu în arta aceasta. Pentru a ţine pasul cu solitudinea lui, am fost forţată să rescriu programul iubirii şi al vieţii într-un cuplu. Atât de mult şi bine, încât am devenit şi eu o solitară.

În plus, între noi există întotdeauna o soluţie de mijloc şi el îmi oferă spaţiul şi sprijinul ca să fac ceea ce îmi doresc. Uneori îmi ţine companie. Alteori doar veghează de la distanţă, într-o totală încredere că, orice ar fi, mă descurc eu cumva.

Şi, deloc de neglijat, de la el am aflat (într-un moment cu lacrimi şi sughiţuri de plâns) că sunt suficient de puternică ca să nu fiu compătimită.
-Băi, Izauro, eu pe tine n-o să te compătimesc niciodată! Eşti prea puternică ca să îţi plâng de milă!

Şi mai ştiu că n-ar face niciodată nimic neloial cu altă femeie. Pentru că nu îi stă în fire. Pentru că e de o sinceritate năucitoare. Pentru că el nu ştie să mintă. Şi, fără doar şi poate, îi este mult mai comod să trântească durul adevăr, decât să îşi încarce memoria cu vreo minciună. Şi nici nu mai e interesant de alte experienţe în lumea femeilor. A ajuns într-un moment în care îi sunt de ajuns cele câte i le ofer eu. Uneori nici de ale mele nu e interesat. Atunci intră pe programul de mistreţ neprietenos.

E rândul tău să scrii următoarea pagină...

Cu mult drag,
Izaura