joi, 29 decembrie 2016

Dresura de cuvinte




Privesc în interior. Mă caut printre cuvinte. Găsesc câte un şir de litere şi trag de ele. Se înşiră în propoziţii care vuiesc în tâmpla mea. Le simt pulsând. Negre. Pline de senzaţii.

Aproape că mă tem să mai deschid gura. Risc să le scap de-a valma.

Aşa, în tăcere. Le înşir pe foaie. Unele o iau înainte. Înaintea mea. Alerg după ele şi le întorc din drum. Înapoi în mine.


Cuvintele astea trebuie îmblânzite. Înainte de a le da drumul…

Cuvintele din mine

Cuvintele.

Le port. Grele. În trupul meu.
Muşcă din mine. Din interior. Nu mai dor, ci doar rănesc.
Câte unul mai scapă din carne. Are canini lungi de lup.

Sunt un om plin de cuvinte. Bezmetice. Care se cer orânduite. Osândite. Negre pe alb.

Mai scot câte un pumn din mine. Urlă, ţipă, şuieră ca nişte fiare. 

Am fost hărăzită să duc cuvintele. Să le aduc.
Şi prea de mult nu le-am dat mai departe.
S-au sălbăticit acolo, în adâncul fiinţei. 

Ca un blestem. 

S-au înhăitat unele cu altele şi se atacă. Se rup în silabe.
În litere şiroind de negru… Curg greu asemeni pucioasei.

Cuvintele din mine se mănâncă între ele, acolo. În mine…

miercuri, 28 decembrie 2016

Cuvintele înhăitate

Ştii, cuvintele se pot înhăita, dacă le scapi din orânduiala!
Iep! O vreme de le laşi, aşa, de capul lor. În voia lor. În mintea ta. În corpul tău. Şi nu le pui acolo unde le e locul – într-o găleată de cuvinte! Ele o iau razna.
Ţâşnesc de peste tot  din tine! Şiroaie! Din vârful degetelor. Din orbitele negre. Tot corpul tău erupe în cuvinte. Ca o lavă neagră.
Să te fereşti de omul care e plin de cuvinte şi nu le pune la timp în găleata lui verde!

Dracu’ te ia! Dracu’ îl ia şi pe el!

Don Quijote cu găleata verde

Sunt omul cu găleata verde. Dacă mă vezi trecând pe sub fereastra ta, retrage-te. Găleata e doldora de cuvinte. Am şi o bidinea.

Dacă îmi ieşi în cale, te voi unge cu cuvinte! Din creştet până în unghia de la degetul mare de la picior. Aşa, la nimereală! Te voi spoi cum îmi vor veni cuvintele pe bidinea! Fără să le cern sau să le înmoi în cerneală.

Unele poartă un sâmbure de adevăr. Altele sunt seci. Doar aşa, pentru plăcerea mea şi atât!

Te rişti?!




Vor-text

Am spart sâmburii adevărului, unul câte unul, cu patimă! Chiar dacă mă durea pumnul cu care îi striveam, am terminat cu ei, pe rând, pană nu a mai rămas niciunul! Am găsit o oarecare plăcere în a termina treaba asta, cu atât mai mult cu cât toţi, dar toţi! Erau goi! Sâmburi seci ai adevărului meu schimbător…

Am rămas un om năpădit de cuvinte… Cuvintele au curs, rostite, din pumnii încleştaţi şi curg acum mereu, nerostite, din orbitele goale.

Nu au sens, pentru că sunt schimbătoare. La fel ca mine. La fel ca tine. Tu, omul din oglindă!

Acum privirile nu se mai întâlnesc, ci doar orbitele goale. Orbităm unul în jurul celuilalt.

Sâmburii adevărului nu trebuie sparţi. Ei pot rodi dacă le dai pace.

Cu pumnii strânşi la piept, încrucişaţi deasupra găurii mari din dreptul căii lactee, aştept. Pendulul. Care va trece totul în altă realitate. 

vineri, 16 decembrie 2016

Tu eşti torţa mea de iubire

În fiecare seară, cand vii de la serviciu, îngenunchiezi în faţa mea şi îmi săruţi mâna şoptindu-mi – “Ce faci, iubire”? Apoi îmi dai un sărut pe obraz, ţucăit, dincolo de microfonul de la căşti. Palma ta mare şi fierbinte zăboveşte câteva clipe deasupra mâinii mele îngheţate. Îmi dai o parte din căldura ta… E ritualul nostru de recunoaştere…
Apoi te duci să hrăneşti pisoii şi să închizi găinile. Iar eu mă întorc la job-ul meu.

Tu eşti acasă. Eu sunt acasă.

Am visat iubirea asta. M-am născut cu ea în mine… Ştiu că am purtat-o peste vieţi, căutându-te. Căutându-mă pe mine, cea din tine.

Sentimentul acesta că acum suntem unu şi acelaşi… Devine tot mai intens…
Te privesc ca şi cum m-aş privi într-o oglindă.
Ştiu că eşti răspunsul la tot ce îmi amintesc să fii visat.

În fiecare zi, cumva, tu te contopeşti şi mai mult cu mine. Chiar dacă nu vorbim. Chiar dacă fiecare îşi vede de ale lui. Tu devii eu, eu devin tu… Suntem unul şi acelaşi. Cu fiecare clipă tot mai mult…

Când sunt supărată pe tine şi mă burzuluiesc, tu nu te superi. Niciodată. Pentru că ştii mai bine decât mine că, de fapt, sunt supărată pe mine…

Îmi ţii isonnul în toate şi mă acompaniezi. Bune sau rele.

Te străduieşti să scoţi din mine tot ce e mai bun şi mai frumos şi mă laşi, totodată, să fiu şi rea şi urâtă. Uneori râzi de mine, de felul cum îmi stă clopul, de mutriţa mea voit strâmbă. Apoi râd şi eu, căci ai dreptate şi, oricum aş fi, tu mă priveşti mereu la fel, cu iubire. Râzi de mine cu mine şi cu iubire.

Mărturisesc că mă uimeşte în fiecare zi iubirea asta a ta… E cu mult mai mult decât am visat!
Cumva, tu duci visul mai departe… Mai sus…

Duci visul într-un alt vis!

Esti ca o torţă a iubirii! Torţa mea! Mereu alături! Departe de orice orgoliu, temeri şi frici…
De-acum, eu fără tine nu mai pot fi! Căci te port mereu în mine şi mă porţi mereu în tine…
Pentru tine nu există momente de neiubire! De pauză! Arzi continuu!

Eşti un perpetuum mobile al iubirii! Iar eu am devenit, astfel, cu tine torţă veşnică, milionară în iubire!

Binecuvântată sunt! Eu, acum femeie, langă tine! Tu acum bărbat! Două jumătăţi regăsite într-o sintonie a iubirii. De acum nu ne mai putem pierde unul de celălalt. Niciodată!
Uniţi suntem peste vieţi…

Eşti mai mult decât un suflet pereche! Eşti o parte din mine… O parte frumoasă care îmi aminteşte în fiecare clipă de tot ce e celest şi sfânt… De iubirea necondiţionată şi fără sfârşit.

Eşti torţa mea de iubire! De nestins şi mereu prezentă!

joi, 15 decembrie 2016

Curaj! Viaţa e un joc în care îţi materializezi visele pentru care te-ai născut!

Privesc în urmă la anul care a trecut. Şi multe s-au făcut în el.
Sunt aici, în locul acesta pe care l-am ţinut ani de zile în suflet. În inimă. Locul pe care ochii mei îl înfiripau pe străzile dintre blocuri. Ireal, ori de câte ori priveam printre gene.

Şi, pentru că aşa e orânduiala, am lângă mine un om pe care mă pot bizui. Căci mai aveam nevoie de două braţe de bărbat care să facă ceea ce eu nu puteam face singură aici. El e acum o parte din mine, din visul meu, din ceea ce am creat zi de zi, lună de lună, timp de un an.
L-am smuls din ţara aceea unde se pierdea şi mi l-am adus aici, la poalele Făgăraşilor, sprijin şi inimă deschisă să-mi fie! M-am luptat pentru asta. Ca o Victorie Lipan! Iar acum el, desprins din sufletul meu, mă cuprinde în braţele-i fierbinţi şi ma ajută să merg mai departe.

Şi ştiu că pot fi tot ce sufletul şi fiecare parte din mine năzuieşte! Căci gândim cu tot corpul şi visăm cu toată fiinţa, văzută sau nevăzută. Ne mai trebuie doar imboldul, curajul, voinţa, nebunia, ruperea din confort şi din rutină ca să fim ceea ce vrem să fim!
Ştiu că toţi cei din jur au fost şi sunt aici pentru ca eu să descopăr visul din mine şi să îl aduc pe vibraţia potrivită.
Privesc înapoi şi realizez că, in fiecare clipă, puteam alege altă variantă! Mai comodă! Mai comună! Prima varianta! Aceea uşoară.
Dar nu! Eu am dat cu toate de pământ! Le-am fărâmat şi le-am transformat în nisipul cu care am măsurat apoi timpul pană aici şi acum!
Am fost fiică. Mamă. Soţie. Amantă. Femeie care face carieră. Izaură vichingă. Acum sunt Izuca. Cu un cocoş în ogradă. Şi trei găini amazoance.
Şi drumul continuă. Alte vise se nasc în mine. Şi ştiu că se vor pune în fapte. Firesc, pe îndelete, în timpul lor. Acum se coc.
Ştiu că totul este posibil! Că viaţa e o călătorie! Un joc pe care noi îl facem! Noi înşine împărţim cărţile! Şi ni le alegem exact pe cele de care avem nevoie.
Poate că asta mă face un pic cinică şi dură, pentru că, dacă eu însămi creez tot, nu am de ce să am remuşcări pentru faptul că nu mă mai supun cerinţelor celor din jur! Acelea cu care nu rezonez! Sunt doar un test! Nu mai am reţineri în a mă desprinde de ei, de vrerea lor! Şi de a le zâmbi misterios! Căci eu ştiu că pot face tot ceea ce vreau şi numai imaginaţia îmi este limită!
E universul meu! Eu l-am creat! Cu suferinţă şi durere acolo unde nu eram în stare să mă desprind de remuşcări şi un simţ al răspunderii cretin! Făceam lucrurile pentru că trebuia făcute şi nu pentru că aveam nevoie de ele.
Acum le fac pentru că visez.

Visul creează necesitatea. Necesitatea creează ocaziile. Ocaziile există doar dacă le foloseşti!
Şi, întotdeauna, ai busola la tine – visul din inima ta!

Drumul nu există. El se creează pas cu pas. Tu îl faci! Urmează-ţi visul! Şi curaj! Dincolo de primul pas care te scoate din confort e o lume plină de oportunităţi incredibile şi viaţa ta devine uimitoare!  Tot ce visezi se poate realiza dacă îndrăzneşti să fii tu însuţi. Fii visul din inima ta! Nu datorezi nimănui nimic! Singura datorie o ai faţă de tine însuţi - să fii fericit şi să ai un joc plin de realizarea viselor cu care te-ai născut, pentru care eşti aici! Nu copia pe nimeni, nu încerca să pari altceva decât ceea ce eşti! In inima ta este cheia şi nu în exterior. Fiecare îşi are visele lui şi lumea lui!

Şi încă ceva! Nu există “nu se poate”! Există doar “nu am visat la asta!” 

marți, 22 noiembrie 2016

Când eşti iubire...

Când eşti iubire dualitatea dispare.
De aceea eşti şi trist şi fericit simultan…


Când eşti iubire cunoaşterea îţi e deschisă.
De aceea nu mai ai nevoie de vorbării sau de tăceri…

Când eşti iubire sufletul tău este în flux de energie şi e hrănit constant.
De aceea poţi da tot şi nu pierzi nimic…

Când eşti iubire şi încă mai eşti aici, e semn că undeva egoul nu s-a topit complet.
De aceea îţi găseşti o oglindă care să îl ardă…


Abia când eşti iubire şi nu mai eşti aici ţi-ai găsit sensul…

În fiecare zi caut sensurile subtile ale fericirii ascunse pe care o port…

Multe văd ochii…
Puţine înţelege mintea…
Sufletul poartă eternitatea…

Eu am dus mai departe rebeliunea şi independenţa… Am dus-o pâna am găsit-o în doi! Şi nu e uşor sa fii rebel şi independent în doi! De unul singur şi fără copii, sincer?! E banal!
În doi şi cu un copil, însă… Hehe! Ţine-te, frate!
Cum să împaci responsabilităţile familiale cu rebeliunea ta înnăscută dublată de cea moştenită?!
Ştiţi oare cât e de al naibii de complicat?!
Să fii rebel şi independent şi să faci tot ceea ce trebuie făcut?! Exemplar şi cu simţ de răspundere demn de un bivol-taur?!
Să găseşti o cale ca, în fiecare clipă, să te reinventezi şi să îţi păstrezi firea şi valorile, şi, totodată, sa faci lucruri banale, demne de cea mai bună mamă sau soţie din lume?!
Să cureti cartofi cât pentru un batalion şi să scrii romane în acelaşi timp?!
Să fii tu însăţi, poeta, scriitoare şi artistă, şi să dai meditaţii la matematică?!

Mintea e capabilă de orice, dacă o pui la treabă! Am delegat cele două emisfere să lucreze în colaborare! Cea cu calculele să îşi dea mâna cu cea cu desenul, cea cu cuvintele să fie pe aceeaşi fază cu cea cu rimele. Cea cu curăţatul de cartofi să meargă mână în mână cu cea cu cântatul!

Da, sunt o rebelă! O dublă rebelă! Ce lucră pe două emisfere simultan!

Port în mine o generaţie de femei dârze, demne şi muncitoare, dar şi poete! Şi le-am dus mai departe! Cu o încăpăţânare feroce!

De ce?! Pentru că de acum eu alt drum nu mai ştiu!

Şi, în fiecare zi, vreau să găsesc sensurile subtile ale fericirii ascunse pe care o port! 

O viaţă trăită de două ori…

Tu eşti acum departe.
Oglinda mea…

Te caut în jur… Caut semnele lăsate de paşii tăi, de gândul tău, de iubirea ta…

O văd pe ea, mă văd pe mine şi stiu că tu ne-ai fost oglindă amândoura. Cumva la fel!
Cum e posibil?! Căci eram diferite!
Oglinda doar e aceeaşi… Căci tu ai oglindit pentru fiecare dintre noi iubirea ta… Iar ea e aceeasi…

Când iubeşti total nu poţi iubi diferit… Iubirea aceea e măsura sufletului tău, iar el e acelaşi!

E ca şi cum o viaţă, tot a mea, se derulează în paralel… Acum au interferat…
Ea nu mai e, sunt doar eu aici…
El nu mai e, eşti doar tu aici.
Copiii au rămas acelaşi Alex! Fiecare pe drumul lui acum!

Mi-e dor de tine, dar cu o strângere de inimă… Căci ştiu că te voi primi înapoi, dar numai pentru o vreme. Căci tu ai încetat să mai urci munţii legat cu o frânghie de un pilon… Dar ai găsit o altă cale să evadezi din cotidian…
Dacă pe munte te-aş fi putut urma, pe acest nou drum nu mai am cum…

O privesc pe ea şi mă regăsesc… Te regăsesc! Mai brunet, mai tăcut, mai drept, mai slab… Dar tot tu eşti, iar ea tot eu sunt…

Cum e posibil să trăiesti o viaţă de două ori?!
Simplu! Repeţi greşeala!
Şi cum e posibil să trăieşti o viaţă de două ori în aceeaşi viaţă?!
Iubind total!

luni, 14 noiembrie 2016

Sub umbra lunii

Luna aceea mare de aseară… Îmi proiecta umbra pe casa… Atât de clar si bine conturată!

M-am tot foit in aşternut, în braţele tale fierbinţi… Uneori te auzeam răspunzându-mi la gândul de iubire... “Izuc drag… Acum nu mai eşti o Izucă, ci un Izuc…”

Căci, da, m-am tuns!
Ador senzaţia de uşurare pe care o am la final… Când mă ridic şi-mi trec mâna prin părul tăiat scurt…
Vecinii trec acum pe uliţă, văd ei ceva schimbat, se opresc câteva clipe, mă privesc… Nu spun nimic şi doar mă salută tăcuţi cu o mână ridicată deasupra capului…
Ciudat, dar aici, în viaţa asa ce o duc acum… părul nu mai contează… El oricum creşte liber… Aproape îl aud cum creşte!
“Te-ai tuns şi tu taman acum când vine frigul…”

Da, luna aceea mare, strălucitoare… Umbra mea pe casă… Cu părul ciufulit ca un scaiete…

Unele gânduri, răzleţe, mă mai înţeapă când şi când… Dar mă întorc pe partea cealaltă, cu spatele la tine, iar tu mă strângi si mai bine în braţe… Şi uit de ele…

Nu am decât clipa asta!
Pe tine, aproape… Un pisoi care mereu toarce deasupra noastră, pe pătură…
“Suntem inveliţi cu două pături şi un pisoi torcăcios! De-aia ne e aşa cald…”

Tu pleci dimineaţă la lucru… Îmi dai un pupic...Eu mormăi ceva în somn… Şi mă cuibăresc şi mai adânc în aşternutul cald, cu un pisoi deasupra… Când mă trezesc încep o nouă zi…

Azi am strâns 4 ouă din coteţ… Căci găinile nu aşteaptă să fac eu ochi ca ele să se ouă în cuibar!

Uneori o văd pe bunica pe aici, prin curte… Mică, gărbovită, strângând una alta de prin urma mea…
Le facem şi noi cum ne pricepem… Căci nu le ştim toate… Le invăţăm una după alta… Odată cu anotimpurile care vin şi pleacă… Au trecut pe aici o primăvară, o vară şi o toamnă. Acum îşi face iarna simţită răsuflarea rece, îngheţată…

Când si când mai dau o raită prin grădină şi redevin copil… Mai găsesc câte un măr ingheţat şi îl îndes repede în buzunar ca pe un dar de preţ… Chiar dacă avem pivniţa plină cu mere! Astea găsite în prag de iarnă sunt cele mai bune! Cele mai dulci!

Apa a îngheţat zdravăn în găleţi…

Mă ridic deasupra clipei si timpul nu-şi mai are sens…

Sunt aici, acum… Într-o poveste pe care am mai trăit-o în visele de copil… E linişte în jur… Şi toate sunt aşezate şi se tot aşează… Gândurile ce-mi vin, curând se aşează şi ele în şablon fizic… Se împlinesc unul câte unul… Dorinţe uitate revin la viaţă şi se adeveresc…

Uneori nu pot gestiona noianul de simţiri care mă copleşesc… Devin uşor nervoasă! Dar zâmbetul tău drag, mereu deasupra mea, mă linişteşte ca prin farmec… Şi-atunci nu mă mai inverşunez să le înţeleg şi să le ţin toate sub control. Le dau drumul şi ele îşi văd de drum. Ce e bun rămâne să se urzească sub lumina argintie a lunii…

Viaţa aici mă face să responsabilizez momentul prezent… Nu îmi dă răgaz să şovăi sau să mă îndoiesc de ceea ce fac. Aici nimic nu e la voia întâmplării şi toate, cumva, se leagă… Ca într-un basm…

Cu siguranţă aceasta e o viaţă înafara zonei de confort… Dar una plină de prezent!
Probabil de aceea veşnicia s-a născut la sat… Aici trăieşti doar în acum… Şi ştii că lucrul făcut cu drag e bun făcut şi va da el rod curând. Nu trebuie să tragi de el să crească! Creşte singur! Tu doar pui sământa, pui gândul, pui inima… Şi el se intrupează!

Confortul îşi are un preţ mare! Şi asta o pot vedea mereu pe lângă mine… Căci mult pierdem înfăşurându-ne în mantia confortului… Somnambuli prin viaţă devenim…

E drept, nu avem baie şi noaptea ieşim afară când nevoia de îndeamnă… Dar aşa am vazut frumuseţea lunii care scălda în argintiu întreaga grădină îngheţată! Sau ariciul ce bântuie doar noaptea…
Nu avem apă curentă, dar avem o fântână cu apa magică care spală cum nu s-a mai văzut! Şi incă una cu apă bună de băut de zici că e din cer venită!
Facem duş afară, noaptea, în ger, cu apă fiartă pe soba cu lemne! Devii o torţă aburindă în frig! Un trup gol, alb, curat, cald ce ridică aburi învârtoşaţi spre cerul înstelat! Senzaţie incredibilă ce te trezeşte şi te trage în prezent!

Tu, omule, eşti o torţă caldă între cer şi pământ!
Un mag între stele!

Tu creezi tot ce este în jurul tău! Mai rămâne doar să vezi ce putere incredibilă ai şi să o foloseşti cu iubire şi fără teamă. Căci nu ai cum greşi! 

luni, 26 septembrie 2016

Mă tem să nu te pierd pe tine, cel ce eşti acum…

În ultima vreme mi-ai arătat cu mult mai mult din cea ce eşti… Ai fost prezent, ai fost lângă mine, ai fost treaz… Mi-ai arătat iubirea ta în cele mai profunde moduri… Şi, chiar dacă erai supărat pe mine, tu tot îmi ţineai umbrela de ploaie… Îţi mărturisesc că abia aştept să mă trezesc ca să începem, împreună, o altă zi!

Şi îţi mai mărturisesc şi faptul că mă îngrozeşte gândul că e de-ajuns o clipă de rătăcire într-un pahar ca să dispară tot ce mi-ai dat în ultima vreme…

Că tu, cel ce mi te-ai arătat în ultima parte din viaţă, poţi deveni doar o reflexie ştearsă a ceea ce eşti…

Am văzut tot ce e mai frumos din tine, din sufletul tău… Ai fost bărbat, sprijin, prieten, copil şi m-ai lăsat să fiu femeie, floare, gingăşie…
Şi toate le-am împărţit unul cu altul, într-o înţelegere tăcută, dincolo de cuvinte…

Mă îngrozeşte posibilitatea ca o singură clipă de rătăcire din partea ta să ne arunce pe amândoi în negura aceea nefirească…

Mă îngrozeşte sentimentul de neputinţă… Căci eu nu pot face nimic ca să te ţin aici unde eşti acum… Astfel încât tu să rămâi cel care eşti acum…

Căci eşti tot ce mi-am dorit… Şi viaţa mea, pentru prima dată, are lumină şi culoare…

Mă îngrozeşte gândul că toate astea depind de tine şi că, poate, am devenit dependentă de  privirea ta curată…

Căci după ce am văzut cum poţi fii, iubire, nu mai pot accepta jumătăţi de măsură sau alte compromisuri…

Şi, vezi tu… În mâna ta stau acum, de-a dreapta inima mea plină de iubire... De-a stânga un pahar plin de amar…

La tine sunt toate cheile. Le-ai strâns pe toate, fără să ştii.

Şi numai tu mă poţi face acum, fie cea mai fericită femeie în viaţă, fie cea mai nefericită fiinţă…

Rămâi aşa!

Aşa cum te-am văzut în zilele din urmă
Şi-aşa cum am simţit că eu devin,
Vreau să rămânem pentru înc-o vreme
Şi vreau aşa, un timp, noi doi să ne iubim.

Tu să fii omul lângă care
Eu să-nfloresc suav, lila...
Înfrigurată, mică, temătoare,
Dar rezistentă ca o stea.

Să fii bărbatul care îmi surânde-n zori
Când ciufulită mă trezesc…
Şi cad din pat ca dintr-un cuib de nori
Şi nu mai ştiu nici să păşesc…

Să-mi fii şi prietenul acela devotat
Ce-mi dă imbold şi mă susţine
Acolo unde, poate, am uitat
Să fiu prezentă şi să-mi fie bine.

Probabil toate astea-îţi par prea grele,
Dar tu, fără să ştii, deja le faci acum!
Aşa că eu îţi cer doar să rămâi prin ele
Şi să mai stăm o vreme pe acest drum.

Toamna asta, fără tine, nu are sens…

Încet, cu paşi furişaţi, abia simţiţi, insinuându-se dintâi doar seara. Şi dimineaţa uneori… Ea, toamna, a ajuns aici… S-a cuibărit peste tot… În pomii cu rod… În merele roşii sau galbene… În strugurii negrii… În tecile cu bobii mari, acum uscate şi foşneţe...
În bostanii de prin vecini şi în putinile pline cu prune fermentate.

Da, acum e peste tot!
Şi îşi intra tot mai mult în drepturi…
 
Brânduşele lila, suave şi rezistente… În geam… Devin punte între toamna de
afară şi sufletul meu.
Şi al tău.

Tu ai plecat a doua oară spre oraşul tău. Nişte hârţoage ai de adus de acolo.

Eu, singură, abia cutez să cobor din iatac…
Nu îmi găsesc locul. Rostul.

Trebuia sa merg azi după nişte mere. În sus, pe deal… Sunt acolo câteva care îţi plac ţie. Şi câteva care îmi plac mie…
Poate mâine…

Pe masă încă sunt, neatinse, merele, nucile şi strugurii pe care i-am pozat ieri împreună. După ploaie. Nu i-am atins…

Da, toamna asta, fără tine, chiar dacă îmi şade lila în fereastră, nu are noimă…


Şi nu ştiam asta până să pleci… 

vineri, 16 septembrie 2016

Azi mă simt bine.

Am scris 6 articole fără noimă. Sunt toate pentru o colaborare. Din cele cu subiect impus şi cuvinte cheie care trebuie să aibe x apartiţii în titlu, y în paragrafe şi z în corpul articolului.
Ca sa întelegeţi, unul din subiecte a fost “desfundarea canalizării”. Da. Un subiect demn de toată atenţia, mai ales când trebuie să scrii 600 de cuvinte pe puţin despre asta.

Marius a fost la nea Fănel să îl ajute cu nuştiu ce… S-a întors binedispus. Acuma doarme. Geamurile de care s-a apucat încă de săptămâna trecută, sunt în aşteptare. Vor mai sta aşa, neizolate şi nevopsite încă o vreme. Cum au stat atâţia ani, mai pot răbda câteva zile.
A încercat să mă abordeze, l-am rugat să îmi dea spaţiul necesar ca să îl pot ignora. A adormit la loc cu mâinile încrucişate în dreptul pieptului.

Cu toate acestea, mă simt bine. Mă simt liberă. Împăcată. Fără motiv.

Am avut un flash… O înşiruire de simţiri care m-au dus către starea asta finală. Care este o stare de cunoaştere. Pot face orice imi doresc. Chiar şi să nu mai interferez cu ce este neplăcut în jurul meu. Pot da importanţă şi valoare doar acelor aspecte care îmi plac.
Şi pot fi indiferentă şi total neimplicată în ceea ce nu rezonează cu mine.

Sau, la fel de bine, pot sta strivită sub un bolovan, repetându-mi că sunt ok.
Şi chiar să fiu ok.

Da, cu siguranţă luăm viaţa prea în serios.

Azi nu interferez cu nimic neplăcut.
Azi sunt ok.
Simplu.

marți, 13 septembrie 2016

Ciobănaşul răguşit

Cobora de pe coama dealului. Un pas înainte, unul înapoi. Unul în stânga, doi în dreapta. Hăulind, şuierând şi tot strigându-şi oile, care nu stăteau laolaltă. Ba chiar l-am auzit strigând la mioarele lui:
-Câineee! Câineee! Câineee!

Ni se părea tare amuzant cum se chinuia el aşa, acolo sus, aproape de nori. Iar noi, tolăniţi la umbra unui stejar, comentam de zor, ca nişte mari cunoscători ce ne ştiam.

-Hehe! Ştii care e diferenţa dintre un cioban oltean şi unul ardelea?!
-No, care?
-Păi uite-te la olteanul aista ce se mai dă de ceasul morţii să îşi ţină oile grămadă! Dacă era ardelean, avea vreo 2 câini din cei mici care îi adunau oile. Şi încă doi mari să ţină lupii şi ursul departe! Iar el, ciobanul, şedea molcom în bota lui şi doar ridica din sprânceană! Nu cum face olteanul aista!
-…Hm… Păi da! Că doar ardeleanu a descoperit şi particula care şade în botă!

Ciobanul oltean se apropia, chiar şi aşa, un pas înainte şi unul înapoi. Oile o luaseră înaintea lui, direct spre noi, aşa că am profitat de ocazie şi am scos aparatele foto.
-Iaca şi peisajul bucolic… Pe-un picior de plai… pe-o gură de rai… Vine ciobănaşul oltean cu mioarele lui… Dar fără câine!

Eram deja prinşi cu totul în turma de oi, când omul-ciobănaş oltean a ajuns în dreptul nostru şi, bucuros să poată socializa cu cineva, ne-a salutat politicos cu capul.
-Ziua bună! I-am răspuns noi.
-Bună ziua… A răspuns şi el cu vocea răguşită, abia şoptită…
-Nu v-ar fi mai uşor cu un câine?!
-Dapoi cum?! Da' nu am voie...
Aici, eu şi partenerul meu de glume pe seama peisajului bucolic cu ciobanul strigând: “Câineee!” la oile lui, ne-am privit străfulgeraţi de amintirea ştirii cum că se discută în parlament o lege nouă referitoare la numărul de câini ciobăneşti care însoţesc turma de oi.
-Ha?! Legea chiar s-a dat?! Credeam că e doar un zvon!
-Poi cum?! Avem voie un câine la 300 de oi! Şi eu am doar 240 de capete… A mai completat ciobănaşul oltean cu vocea lui răguşită…
-… Aşa că faceţi dumneavoastră şi pe câinele…
-Am câini! Dar acasă! Că deja mi-au împuşcat trei… Că, cică, le sperie vânatul… Dar cum să facă aşa ceva?! Câinele e legat de turmă şi de ciobanul lui! N-are el treabă cu altceva… Mama lor de nemernici… Că şi subvenţia au redus-o… Dau patru euro de oaie… Păi ce?! Mănâncă oaia de patru euro pe an?!... Şi, din cauza secetei, nici nu mai au ce paşte… Şi dacă cer 25 lei pe kilul de brânză, cică e mult… Am luat credit de la bancă 180 de milioane ca să îmi iau 100 de oi… Dar acuma, dupa 12 ani, nu mai e chip să le ţin… Am mai multe, e drept, dar ce să mai fac cu ele?!
Omul răguşit din faţa noastră şedea acum în bâta lui fumând o ţigară şi depănându-şi oful… Oile se strănseseră la gârlă însetate, iar el avea o clipă de respiro…

-Nu mai e nimic, zău aşa… Dacă nici câine nu mă lasă să iau…
-Păi şi de ce nu îl luaţi?! Câinele!
-Nu îi mai iau… V-am spus: deja mi-au împuşcat trei… No, să aveţi o zi bună. Mă duc la oile mele…

Ciobănaşul oltean şi-a luat bâta şi s-a îndreptat către oi. Cu vocea răguşită le striga din adâncul sufletului răscolit:

-Câineee! Câineee! Câineee!

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Toamna se trezesc brînduşele

Au apărut brânduşele de toamnă…
Arar… Ici, colo câte una…
Lila… Abia simţit…

Dar el nu mai are ochi pentru ele.
E prins în povestea lui… Prea tare ca să mai observe ca ea, floarea de lângă el, se ofileşte cu fiecare zi care îi duce mai proape de iarnă.

Aveau planuri împreună… Pictaseră un tablou cu un drum pe care mergeau amândoi, unul lângă altul… Mână în mână spre acelaşi orizont...
Pe drum, însă, el s-a scurs din realitatea comună… Ca o culoare de pe pânză...
A rămas doar ea acolo…
El, culoare de toamnă, atingând pământul, a devenit iarbă uscată, umbre şi frunze arămii…
Ea, neştiutoare, şi-a dus mai departe drumul… O insinuare lila printre frunzele de ruginii…

Poate doar a încurcat anotimpurile… Poate vremea ei e numai în primăvară...

Priveşte în jur, rătăcită... Ştie ca undeva s-a rătăcit…

Căci nu acolo îi era menit să înflorească…

marți, 23 august 2016

Scurt exerciţiu de conştientizare

Viaţa e ceea ce conştientizăm… Atât! 

Atunci când o trecem în uitare, în neştiinţă, departe de noi înşine… ea nu mai e… Atunci doar ne scurgem prin timp…

Vorbăria ne îndepărtează. De noi înşine şi unii de alţii…

Oamenii vorbesc. Se caută pentru a vorbi. Ba chiar urmează şi cursuri despre cum să vorbeşti mai mult şi mai bine…

Se cheamă pe la porţi ca să îşi mai vorbească un pic…
Astfel ei îşi mai petrec o parte din ei înşişi…

Desigur, nu poţi fii mereu în starea aceea de conştientizare. Mintea te deturnează.

Şi mai e şi nevoia de a mânca! Veşnică!
Ea te rupe din contemplaţie şi te trimite la diverse planuri… Planuri de primăvară, de vară, de toamnă…

Ce ar face oamenii dacă nu ar mai avea nevoie de mâncare?
Prea multe nu ar mai fi de făcut…
Oare totul se învârte în jurul acestui fapt: nevoia de a mânca?!
Mi-e greu să accept această idee… Ar fi trist… Foarte trist… Ca mâncarea să fie motoraşul omenirii…

Atunci care e motoraşul nostru? De ce suntem aici? Care e rostul?
Rostul e să simţim ceea ce trăim. Şi să conştientizăm ceea ce simţim. În fiecare clipă. Indiferent de ce am face!

De exemplu… Când mergem! Talpa atinge pământul… Întâi călcâiul… Apoi vârful degetelor… Se curbează uşor… Atâtea senzaţii…

Dintâi e un exerciţiu de atenţie. Apoi, firesc, devine obişnuinţă să îţi simţi păşirea… Şi, la fel de firesc, te vei descălţa…
Oamenii care merg desculţi prin iarbă se vindecă…

Sau atunci când culegi o roşie… O atingi cu vârful degetelor… Poţi chiar să îi simţi culoarea… E uşor împieliţată şi rumenă… Soarele i-a dat din belşug din energia lui… O prinzi acum cu tot căuşul palmei şi tragi uşor… Se desprinde imediat de pe micul vrej… Cade… Îţi pică în palmă… La fel cum pică o ie de pe umerii feciorelnici… O ridici în dreptul narilor şi, cu nesaţ, inspiri aerul din jurul ei…
Întreaga scenă se desfăşoară în fracţiunea aceea de secundă… Pământul care era doar un petec de iarbă încâlcită şi noduroasă... Grămada de bălegar devenit pământ negru, bogat, pe care ai curăţat-o cu mâinile goale de buruieni… Goana după melci… Legarea… Udarea… Şi, uneori, mângâierile pe care i le dăruiai uşor… Cuvintele tale… “Draga de ea… Uite cum creşte…”
Roşia asta a crescut cu tine, pentru tine… Muşti din ea cu nesaţ şi o savurezi… E multă informaţie aici… Despre viaţa ta…

Cum ar fi să vorbeşti aşa cu toate legumele din grădina ta? Dovlecei, păstăi… Castraveţi…

A, by the way! Am citit undeva, cândva, că e bine să mergi desculţ prin grădină. Căci plantele simt ce deficit nutritiv ai şi se vor încărca din sol cu elementul necesar ţie. Vor prelua exact informaţia de care tu ai nevoie.

Ştiu, sunt o poetă! Şi nu aşa se face agricultura! Ar muri oamenii de foame la nivel global dacă ar sta să descânte legumele cum o fac eu, uneori… Sau poate nu?! Ar fi mai sătui şi prezenţi!

Pentru e multă savoare în roşia aceea încântată şi răsfăţată de tine însuţi… Sunt acolo clipe din viaţa ta! Clipe la care roşia  a fost martor tăcut…

Poţi avea o relaţie extraordinară cu propria ta grădină. Cu pomii de pe lângă casă. Cu găinile…

Tu le dai, ele îti dau… E un schimb constant de energie. De informaţie. E o înţelegere deplină… E un pact celest de linişte şi împăcare… E o curgere continuă către echilibru… 

Nimeni nu se ceartă cu roşiile din grădină sau cu găinile din ogradă! 
Iar, dacă o face, e doar departe cu mintea… De obicei în trecut… Călare pe o sorcovă!

Iar acum vine întrebarea cea mai grea: de ce nu poate fi la fel şi între oameni???!
De ce ne este atât de greu să trăim clipele petrecute împreună?! Să ne încărcăm unii de la alţii cu informaţiile de care avem nevoie?! Să îi acceptăm pe ceilalţi, firesc, ca mesageri celeşti a ceea ce ne trebuie?! Ca martori la viaţa noastră… La clipe din viaţa noastră?...

De ce ne zbatem să îi convingem de propriile noastre gânduri?! De parcă asta ar fi tot ce există şi contează… De ce ne e atât de greu să ne acceptăm varietatea, diferenţele… Complexitatea…

Dragul meu, e bine oricum! Căci totul tinde către echilibru! E bine şi ca tine, e bine şi ca mine…

Lasă orgoliu deoparte şi acceptă-mă exact aşa cum sunt acum: o roşie împieliţată care abia aşteaptă să îţi cadă în căuşul palmei… Nimic mai mult…


duminică, 21 august 2016

De ce avem nevoie de un partener la viaţă

Zilele trecute am întrebat un prieten bun cum reuşeşte iubita lui(care e un om de artă şi care nu vinde prea multe creaţii) să îşi plătească facturile.

-Din ce trăieşte? Sunt curioasă, căci e minunat faptul că e artist şi face ceea ce îi place! Dar, sigur, are şi facturi de plătit… Cum face?! Că ştiu că nu vinde mai deloc din ceea ce realizează…
-Nu ştiu…
-Bine, dar sunteţi împreună de mai bine de cinci luni… Şi nu pari a şti prea multe despre ea…
-Nu sunt contabilul ei! a punctat el, iritat.

Iritarea aceasta m-a pus pe gânduri.

E drept că eu, poate peste medie, sunt curioasă să aflu cât mai multe despre oamenii din jur. Şi, uneori, îi supun la adevărate interogatorii. Cu cât sunt mai interesanţi, cu atât mai multe întrebări am pentru ei! Sunt un mic poliţist în acţiune…

Dar, totuşi, cum e posibil să nu cunoşti detalii din viaţa partenerului tău. Detalii de actualitate, banale… Cum ar fi – ocupaţia, culoarea preferată, mâncarea favorită, unde locuieşte, cum vede viaţa, cum îşi câştigă pâinea…

Aşa că am început să despic firul în patru.

Până la urmă, de ce ne dorim să avem pe cineva lângă noi? De ce ne căutăm un partener de viaţă? Un partener la viaţă?
Chiar şi cei mai solitari, la un moment dat, vor să aibe un partener la viaţă.

Desigur, sunt şi excepţii. Călugării, pustnicii… ei nu mai au nevoie de un partener. Dimpotrivă!

Uneori chiar acceptăm lângă noi persoane cu care, poate, nu avem foarte multe în comun, doar de dragul de a nu mai fi singuri…
De ce?!

Iată ce cred eu: avem nevoie de un partener, de un om în viaţa noastră, pentru că avem nevoie de cineva cu care să împărtăşim ceea ce trăim.
Simplu! Vrem un martor la viaţa noastră! Un om care, poate, să vadă acolo unde noi nu vedem, să audă acolo unde noi nu auzim, să ne tragă de atenţie acolo unde noi devenim neatenţi.
Să ne puncteze clipele de simţire.
Cumva să ne contabilizeze respiraţiile, gândurile, sentimentele…

Da, vrem un partener lângă noi pentru că avem nevoie de cineva care să ne contorizeze. Altfel decât ştim noi să o facem. Pentru că ceea ce trăim are valoare doar dacă îi şi acordăm atenţie. Altfel… e doar o clipă trecătoare…

Cumva, într-o relaţie, ajungi să contabilizezi, pentru celălalt, clipele de viaţă. Şi reciproc.

Deci, care e culoarea preferată a partenerului tău de viaţă? Mancarea preferată?

Poate că nici el nu ştie… Ajută-l să le afle şi să le folosească! Oferă-i ocaziile necesare să se cunoască mai bine. Află detalii din viaţa lui. Contabilizează-le tu pentru el!

Şi reciproc: lasă-te contabilizat de celălalt! Căci ăsta e motivul pentru care sunteţi acum împreună!


Martor, unul altuia, la viaţă!

Lecţia sincerităţii depline

Priveşti tăcut de pe margine sufletului tău.
Eu pot vedea pe chipul tău, care se vrea de necitit, norii de gânduri.

Pentru mine a devenit firesc să îţi povestesc şi cele mai fulgerătoare gânduri… Tu, însă,  greu te deprinzi cu arta sincerităţii depline.

Ea începe cu tine însuţi. Se exersează. Ani şi ani.
Începi prin a conştientiza că, în doar o fracţiune de secundă, ti-au trecut prin cap, în mare viteză, zeci de gânduri. Se înlănţuie unul de altul exact ca vagoanele unui superaccelerat. Numai ele ştiu ce le leagă…

Continuu lucrarea cu punerea gândurilor  în cuvinte. Exact ca un muzician care transpune în note muzicale melodia din cap. Din suflet.

Constaţi cât sunt de puerile, alambicate şi, uneori, fără noimă… Legate de amintiri pe care, poate, doar trupul tău le poartă… Un miros, o senzaţie, o culoare…
Aproape că nu merită exprimate… Dar ele au un sens. Un sens al tău.

Iar eu, în faţa ta, martor la viaţa ta, sunt dornică să îţi cunosc sensurile.

Tu zici că iar te psihanalizez. Şi poate că aşa şi e… Întotdeauna am simţit că, dacă nu luam papucul acela pe fund şi făceam facultatea dorită de mine, aş fi ajuns un psihanalist fantastic!

Şi mai e ceva: cred că nu poţi fi sincer cu cel de lângă tine dacă nu ai reuşit să fii sincer cu tine însuţi. Nu ai cum. Din start, evitând să pui în cuvinte ceea ce simţi, nu poţi da mai departe.

De aceea uneori te întreb curioasă:
-La ce te gândeşti?
Tu mă priveşti de departe şi răspunzi uşor distant şi iritat:
-La nimic!
-Ah! Te invidiez pentru asta! Cei mai mulţi meditează ani lungi ca să atingă starea asta de nongând… Şi fericirea… Căci asta te face fericit… Mintea, curăţată de gânduri, e calea… Esti fericit?
Aici tu răbufneşti în şuier de locomotivă.
-Da’păi ce întrebări sunt astea?!

Sunt întrebări de femeie-antenă. Care simte. Care ştie că ne alegem un partener de viaţă ca să avem un martor la ceea ce trăim. Care să ne tragă de atenţie când am pierdut calea sincerităţii cu noi înşine…

Nu mă interesează gândurile tale – căci ştiu din propria experienţă că sunt doar un tren superaccelerat care ne penetrează mintea – ci doar să te trezesc. Să te aduc în prezent.


Nu îţi vânez gândurile, ci trezirea. Prezenţa. Căci sunt martorul pe care l-ai ales acum la viaţa ta. Pentru lecţia sincerităţii.

joi, 18 august 2016

Godeniul zumzăie la cules de prune

S-au copt prunele văratice.
Pur şi simplu, satul s-a trezit la viaţă. Căci:
-Zeama e bună rău!

Trec oamenii prin faţa casei, pe stradă.
Cu cărucioare.
Cu saci.
Unii, mai avuţi, chiar cu căruţa trasă de caluţ.

Vuieşte satul şi, uneori, câte o pală de vânt, parcă aduce mireasma prunelor din butii. Cele puse la fermentat. Şi care, cuminţi, şi-au început treaba.

-Să vezi miresme când o începe fierberea la cazan!

Aşa mişcare n-am mai văzut de când suntem noi aici. Adică de mai bine de 3 luni. Nici la fân nu erau aşa mulţi muşterii.

-Păi ce să mai faci cu fânul?! Animale nu mai sunt în sat… Puţine tare…

Avem şi noi prune. Încă multe faţă de alţii pe la care grindina a făcut ravagii.
Ba mai sunt şi pruni care rodesc abia acum, după doi ani de gândit.

Numai că noi nu mai vrem ţuică. Şi nu avem nici cărucior, nici sac şi nici căluţ.

O vreme ne-am gândit să ne jucăm şi să le strângem. Aşa, ca să ne umplem timpul. Ba chiar am pregătit şi butia! Ţuica urma să o facem cadou. Sau să o vindem.
Dar, gândul din urmă a fost că e prea multă muncă. Şi că e degeaba.

Dacă vrei ţuica, treaba e bun făcută. Că doar tu ştii ce prune ai pus în butia ceea şi ce minune de ţuică faci! A ta va fi cea mai bună din tot satul!

-Cum să nu faceţi ţuică?! Ehe, ce bună e iarna, la gura sobei… Fiartă…
-Nu, nu vrem!

Şi, dacă nu o vrei, e muncă de geaba… Şi cu multă trudă. Cu spinarea în cazul nostru.

‘Om găsi noi alte treburi pe lângă casă cu care să ne umplem vremea. Ca să nu stăm degeaba.

Aşa că am găsit cumpărător pentru prune. Cineva atins de grindină care a rămas cu butiile goale şi căuta ceva să le umple. Şi care vrea şi ţuica.

Mai mult le-am făcut cadou, căci n-am cerut mult pe ele. Dar e bine că nu pică degeaba.

-Tu nu ai mai vândut, eu nu am mai cumpărat… Nu ştiu care e preţul…
-Eh. Bine e că cineva le strânge şi face ceva cu ele!

Noi am cules doar murele. Iamiii! Acuma sunt gem în borcane… Un gem buuuun, uşor amărui.
Şi o găletuşă de prune – şi ele sunt acum gem la borcan. Delicios! Are o culoare rubinie, minunată…

Prune sunt şi pe lângă casă. Aşa că gemuri vor mai fi.
Ba mai avem şi mere şi pere care tot pică… Din ele vom face oţet. Şi gem, desigur. Ba şi o tură de compot.

Şi ne-am mai gândit să uscăm nişte fructe. Prune. Şi felii de mere. Dar asta mai la toamnă.

Şi iată cum, într-o perioadă în care satul zumzăie la strâns de prune – unii în sus cu căruţurile goale, alţii în jos cu căruţurile pline… 

Noi gemuim şi oţetim.

Ca omul gospodar care nu vrea ţuica.
Rar specimen în Godeni, să ştiţi!

miercuri, 17 august 2016

La ceas de ploaie

Un ochi galben deasupra mea… Într-o arcadă a zidului…
E luna…

În cana de cafea târzie văd o femeie.
Coboară de pe buza cănii pe o scară abia schiţată… Poartă o rochie înfoiată… Poate chiar o crinolină. Pe cap o pălărie. Ceva simplu cu un cozoroc. Parcă ar avea şi o glugă.
Ar putea fi o vrăjitoare. Dar una bună. E ca şi cum vine de undeva de sus. Acum merge uşor zorită şi înfoiată pe un platou.
Deasupra ei sunt stele. Intuiesc o întreagă constelaţie.
În fundal sunt trei dealuri.

În rest cana e albă. Imaculată.
Am în ea doar această femeie misterioasă, magică, care coboară grăbită de pe buza ei…

În spate e crenguţa de busuioc. Culeasă din grădină. Şi timpul care pare a se deşira…

Ochiul galben s-a ascuns.

Fulgeră.
Tună.
Cerul s-a rupt.
Plouă temeinic.

Tună.
Fulgeră…

Mă ascund şi eu, zgribulită, sub o geană…

vineri, 12 august 2016

Făuritorul şi justiţiarul

E o zi cu ploaie. Liniştită azi.
Pe fundalul negru oferit de gura podului privesc şiragurile lungi de picuri.
Apa curge din cer. Încet, pe îndelete, temeinic, prietenos.

Picotesc. Pe umărul tău drept.
Tu urmăreşti un film şi râzi. Ca un copil. Din când în când. Şi asta îmi dă un sentiment de linişte.
Eşti aici şi esti copil.

Mai deschid ochii când şi când şi întreb:
-Cât e ceasul?
-E timp destul. Mai dormi, Izucă. Te trezesc eu când e vremea.
Apoi mă cuibăresc la loc, în somnicul meu dulce, monoton, în picuri lungi…
………….

Mi-am mutat biroul în camera dinspre stradă. De aici pot vedea râpa. Aurie în bătaie soarelui, acum la apus. Tu eşti în atelier. Lucrezi la o sculptură mai de mult începută. E un lemn dur care se lucrează anevoios.

Mă bucur să te ştiu din nou activ.

Mai devreme strângeai un cablu care a atârnat de casă, aşa, fără noimă, mult timp.
O făceai temeinic. Cu simţ de răspundere.

Mi-am adus aminte cu bucurie că tu eşti un făuritor. Unul care, poate, pentru un timp, a rătăcit cărarea. Că poţi repara orice şi că nimic nu e la voia întâmplării în ceea ce meştereşti.

E plăcut să vezi oamenii care sunt pe drumul lor şi fac ceea ce au fost hărăziţi să facă…
Au ei o graţie aparte în orice ar întreprinde. E ceva ce îi evidenţiează. Trebuie doar să îi pui la locul potrivit şi ei descurcă firele cu infinită răbdare.

Îi respect pe făuritori!

Eu sunt un justiţiar… Deloc practic… De cele mai multe ori fac lucrurile în grabă ca să le termin cât mai repede şi să îmi văd de justiţia mea.
Nu întreba ce înseamnă asta! Habar n-am! Dar ştiu că mă simt pe drumul meu atunci când văd, ascult, analizez, emit idei…
Pot face oamenii să se destăinuie în cele mai ascunse secrete, sau îi enervez la culme!
Am darul de a pune sare pe rană… Sau miere, uneori…
………….

E un drum nou. Pentru tine. Pentru mine.
Mi-ai dat cinci ani din viaţa ta. O viaţă care părea să o fi luat pe un drum doar al tău pe care eu nu îmi mai găseam sensul. Rostul.

O clipă mi-a trecut prin minte că totul e doar o piesă de teatru. După un scenariu cât se poate de real, dar că, în orice moment, avem libertatea să îl schimbăm.
În orice dorim. Îi putem da un final fericit în care toată lumea trăieşte fericită şi împăcată. Sau nu.
Totul e doar un joc pe o scenă.

Şi să ştii că sunt mulţi ochi care îl urmăresc… Care ne urmăresc…
Pe tine… Pe mine…

Mă întreb dacă e cineva care şi înţelege jocul acesta… Nu cred… Abia dacă îl înţelegem noi, cei doi actori prinşi în el! Şi asta îmi place, pentru că ne dă libertatea să-l facem oricum vrem – poate fi o comedie… sau o tragedie… Nu e nimic de înţeles! De explicat! Facem doar alegeri şi mergem mai departe!

Împreună.
Tu – ca un făuritor ce eşti!
Eu – ca un justiţiar ce mi-s!
Căci asta am ales acum…

marți, 9 august 2016

Înger şi demon

În tine e o luptă.
Un înger şi un demon, îsi dau mâna pe deasupra sufletului tău.
Într-un joc bizar, karmic, cu reguli şi mize strânse de prin alte vieţi…

Eu, iubire chemată, iubire trimisă, martoră la acest joc, ma rog ca îngerul să triumfe, căci pentru el sunt aici. Pentru el sunt ceea ce sunt…

Când demonul câştigă, răsuflarea lui şuierătoare mă arde şi mă îndepărtează de ceea ce am fost trimis să fiu… Atunci fricile mă copleşesc şi mă apropii de uitare…

Când îngerul câştigă, luminez… Căci sunt aici, asemeni unui far la ţărm de suflet, ca să te duc, înger drag, acolo unde-ţi este menirea…

Sunt ceea ce sunt, datorită ţie…

vineri, 5 august 2016

Galben şi lila pentru zâne

Păşesc desculţă prin iarba cricăitoare. Mângăitoare, poteca abia conturată mă duce blând spre duşul din părul gradinii. Părul uscat.

Pe drum, privesc rufele întinse la uscat. Pe culme. Culmea lui Iza.
Iza are două culmi, nu doar una. Ca Ileana. Marius le-a întins pentru Izuca. Între pomi. Cu grijă, ca să nu sufere pomii.

Acum, Marius, în casă, coase, iar, un papuc. Papucul Izucăi. Iza are şi doi papuci şi mereu se rupe unul
(Dar ea nu vrea să renunţe la ei. I-a găsit acolo, în casa bunicii, sub patul bunicii, când a făcut curat. Îi sunt comozi. Îi sunt dragi. Fără ei, Izuca preferă să umble desculţă prin ogradă. Şi atunci găinile se ţin după ea pas cu pas ca să îi ciugulească degetele de la picioare.)

O vreme el a lucrat în atelierul improvizat în grajdul cu pereţii găuriţi. Dar nu mult, căci îngerul creator rătăceşte prin alte părţi la ora asta…
Vopseşte zânele din iarbă. Cu galben şi mov…

Ajunsă lângă duş mă opresc. Fermecată… De zecile de sunete ale pământului…
Rămân o vreme aşa, pe vârfuri ridicată. Cu mâna întinsă spre robinetul de deasupra capului.
Închid ochii şi sunt învăluită de un sentiment puternic de împăcare…

Totul e perfect în clipa asta…

Rotesc robinetul. Primul jet de apă e fierbinte. Apoi vine apa rece. Curată. E apă din fântână.

Cu infiorare mă dau apei…

Trunchiul părului adăposteşte o cutiuţă cu micul şi aproape unicul meu răsfăţ – săpunul Dove, exfoliant. Mă săpunesc bine. Zgribulită sub apa rece. Mă limpezesc pe îndelete…

Apoi, udă şi desculţă, pornesc înapoi pe cărarea moale.
Prin zumzăitul gâzelor. Către casă.
Prosopul e pe prispă.

Pe drumul acesta de întoarcere acasă picioarele mele, harnice, adună belşug de polen şi petale de flori… Până la genunchi…


La prispa casei mi-s deja curată şi poleită în auriu şi lila… Eu, doar zănatică, şi doar până la genunchi…

marți, 2 august 2016

Azi sunt jupân, beau în fân! Sau scurtcircuit în cotidian...

Programul ei se încheiase – lucra de la ora 18(11 am în US) pană la ora 1(6 PM în US) pentru o companie americană. Vindea servicii de telefonie la distanţă românilor din state.

El deja adormise. Sforăia din camera alăturată. Dar stabiliseră ca ea să îl trezească când termină treaba ca să meargă, împreună, în locul de somn special amenajat pentru nopţile toride, în pod. În fân. Aşa că s-a dus şi l-a trezit. Prima încercare, eşuată, a făcut-o să se întrebe dacă nu era mai bine să rămână în casă. 

Dar era cuptor în camera aceea! Iar afară era, pur şi simplu, divin: era răcoare, fără a fi frig, un vânticel suav adia. Aşa că s-a înarmat cu mai multă persuasiune şi, în cele din urmă, l-a trezit.

-Marius, sunt gata… Mergem în pod?
-Da, iubire… Ia-o înainte că vin şi eu.

Fata a urcat scara spre pod, a scuturat aşternuturile care erau pline, desigur, de fân, şi s-a cuibărit sub plapuma groasă de lână.

Era plăcut acolo. Aerul înmiresmat o învăluia din toate părţile. Era o adevărată terapie somnul acela în pod, în fân…

-Păcat că nu se văd prea bine stelele prin gura podului…

A venit şi el. Cu o sticlă de vin.
-M-am gândit că vrei o gură de vin înainte de culcare.
-Un gând bun.

Ea a luat sticla şi a sorbit cu sete câteva guri. Era un vin sec, un pic prea aspru, dar tocmai bun pentru ora aceea târzie din noapte. Sau devreme în dimineaţă.
Nu a durat mult şi el a adormit cu ea în braţe. Fata îi putea auzi respiraţia şuierătoare şi ştia că el doarme acum dus.

O vreme mintea ei a încercat să se maimuţărească şi i-a aruncat câteva pase, acolo, în gura podului… Gânduri înainte de culcare… Dar ea, zâmbind, le-a prins şi le-a smotocit un pic.

-Lasă, că va fi bine… Totul e exact aşa cum trebuie să fie şi are un sens! Chiar dacă nu îl văd eu acum! Toate duc undeva! Iar acum, în clipa asta, totul este minunat!

Curând a alunecat şi ea într-un somn adânc, fără vise. 

În braţele lui, a vânticelului răzleţ şi a miresmelor de fân…

Dimineaţa a venit, aşa cum vine dintotdeauna. Dar azi i-a prins în gura podului, în fân. Era deja trecut de ora 8 când ea a deschis ochii. El era treaz de câteva ore bune. O aştepta cuminte să facă ochi şi să îi dea bineţe.
-Iubire, te-ai trezit! Nu te grăbi să te dai jos din pătuţ că, îndată, începe ploaia şi o să fie tare plăcut să asculţi ropotul ploii pe acoperiş de aici, din fân!

Fata şi-a dat seama după entuziasmul manifestat că el, chiar dacă era devreme, era uşor abţiguit. Cât o aşteptase acolo, cuminte, să îşi termine somnicul pufos şi înmiresmat, profitase de sticla de vin care era la îndemână.

El i-a zâmbit dulce şi, sesizându-i privirea plină de încărcătură afectivă şi reproşuri, i-a adus la cunoştinţă, aproape încântat:
-Azi e ziua în care eu o să beau!
-Dar în fiecare zi e ziua asta…
-Da, dar azi presimt că o să beau mai mult ca de obicei!
-Mai mult de doi litri de bere şi câteva ţoiuri de ţuică?
-Da! Mai mult! E ziua mea de reset!
-… Ok, e ziua ta de reset şi de stat la distanţă de mine, căci, ştii bine, nu îmi place deloc să te văd astfel…
-Vezi, poate că tocmai asta e! Poate că eu beau tocmai ca tu să te obişnuieşti cu mine aşa, să ţi se fâlfâie şi să-ţi fie bine în orice situaţie!

Părea foarte convins de ceea ce spunea… Fata a oftat uşor.
-Omului îi poate fi bine şi spânzurat, după ce se obişnuieşte…

O vreme au stat aşa, tăcuţi, acolo în gura podului... Până ce ea a rupt tăcerea.

-Hei, eu ştiu că am de la tine de învăţat lecţia asta a nepăsării şi a miserupismului… Că prea le iau toate în serios şi mă consum pentru orice… Şi o să vină ziua în care o voi deprinde, o să ajung să mi se fâlfâie, să nu îmi mai pese şi atunci, probabil, o să plec…
-Nu, atunci nu o să mai pleci, pentru că o să ţi se fâlfâie de cât de mult beau eu!
El era încântat de logica şi concluzia lui. Ea era tristă. 
Căci, trebuia să recunoască, era foarte posibil să fie aşa. Dar poate că asta era lecţia – să ajungă să nu îi mai pese că el nu mai e el şi să meargă mai departe, aşa, cu el. Dar fără el…

Gândurile i-au fost brusc deturnată de ropotul ploii care cădea acum pe acoperiş... Mintea s-a liniştit brusc, curgând odată cu şirurile lungi de apă, din gura podului înspre pământ... 

Tot ce avea acum era clipa aceea! Perfectă! Era doar cu ea...

luni, 1 august 2016

Femeia şi bărbatul, mesaje energetice

Femeia şi bărbatul, două roţi zimţate care pot angrena un întreg univers, sau se pot gripa una în cealaltă…

Femeia şi bărbatul, două suflete menite să se ciocnească, iar si iar, pană îşi predau lecţia… Aceea pentru care s-a făcut înţelegerea dinainte de întrupare…

Femeia şi bărbatul, două egouri care se oglindesc… Egoul, nucleul suferinţei…  Uneori iubirea arde şi şlefuieşte ca pe o piatră nucleul acela dur, mental, plin de judecăţi şi amintiri… Îl netezeşte şi, poate, chiar îl anihilează…

Femeia şi bărbatul, unul şi acelaşi univers spart mental. În două… Acelaşi spirit în dualitate…

Femeia şi bărbatul, două căi de cunoaştere… De autocunoaştere…

La început suntem atraşi de jumătatea aceea în care am pus lecţia. E ceva acolo ce recunoaştem şi ne îndreptăm către celălalt exact ca o molie către o lumină. Cunoaşterea ne atrage! Sămânţa aceea divină… E ca un mesaj criptat pe care, cumva, universul, într-o minunată înţelegere făcută cu noi înainte de trecerea în planul fizic, l-a salvat în structura lui. Sau a ei. L-a pus acolo, în celălalt.

Aşa se explică atracţia pe care o avem faţă de anumite persoane. E ceva acolo, în acea persoană, care ne este familial, care se cere descoperit, înţeles, simţit, cunoscut…

De cele mai multe ori lecţia e dureroasă. O asimilăm cu ghimpi. Căci egoul luptă împotriva noastră! Caută să ne îndepărteze de sămânţă, ne ţine departe de cunoaştere şi adevăr. Căci ştie că, odată ce descoperim lecţia, va mai pierde din dimensiuni…

De obicei schimbul e reciproc. Primim sămânţa, dar şi noi, la rândul nostru, plantăm în celălalt o sămânţă. Iar după realizarea acestui schimb nu mai suntem atraşi de celălalt. Relaţia şi-a atins menirea. S-a consumat. S-a încheiat. Atunci e momentul să ne luăm, cu totul, şi să mergem către altă lecţie.

Viaţa e doar un şir lung de astfel de schimburi…

De aceea, dragul meu, sunt aici, lângă tine, în faţa ta, acum! Nu te supăra pe mine că, aproape fără să ştiu, spun sau fac ceva ce te necăjeşte! E doar o lecţie pe care tu, cumva, înainte de întrupare, ai sădit-o în mine… Ia lecţia, ia-ţi timpul necesar să o asimilezi şi mergi mai departe.

Dacă mai eşti atras de mine după aceea e semn că mai e ceva acolo… Poate că eu nu am deprins, încă, întreaga cunoaştere şi mai trebuie să rămâi o vreme în preajma mea… Sau poate că tu mai ai ceva de cules  din ceea ce port. Uneori cu durere…

Şi când vei simţi că e gata… Că nu mai e nimic de spus între noi… Când aproape că nu mă mai vezi, sau tu nu te mai vezi pe tine în mine… Când vei ştii că ai făcut tot ce se putea face… Când voi deveni o parte din tine… Când vei ajunge în punctul în care poţi vedea prin mine şi nu mai trezesc în tine nici temeri, nici fericiri, nici durerea aceea surdă a egoului care se luptă cu cunoaşterea… E semn că suntem liberi. Liberi unul de celălalt!

De aceea eu zic că, înainte de a ieşi dintr-o relaţie în care nu te simţi confortabil, e bine să afli de ce nu te simţi confortabil. Acolo e mesajul pe care celălalt îl poartă în structura sa energetică special pentru tine! Nu rata ocazia să culegi informaţia aceea! Chiar dacă doare! Chiar dacă va trebui să sapi în carne vie! Să scoţi cu acul încins ghimpele din carnea înroşită! Nu! Nu căuta calea uşoară, căci ea nu există! Asimilarea cunoaşterii doare, pentru că arde egoul!

Dragul meu, mă deteşti pentru că, uneori îţi par într-un anume fel?! E minunat! Află, te rog, ce lecţie ai plantat în mine pentru tine! Culege-o! Asimileaz­-o! Dar nu îmi întoarce spatele! Poţi face asta doar zâmbind… Nu mă părăsi când eşti înverşunat, ci când eşti împăcat cu tine, cu mine… Atunci ne va fi bine amândoura.
Altfel, ne vom bântui unul pe celălalt, îndelung în viaţa asta şi în viaţa viitoare, pană vom culege tot ce ne e menit să culegem…
Nu poţi fugi de ceea ce eşti, de cunoaşterea pe care ai trimis-o în planul fizic prin mine… Ia-mă şi citeşte-mă! Sunt un mesaj trimis de tine, pentru tine! Sunt asemeni unei plăcuţe venită din cer cu inscripţii magice, menite să te deschidă…
Nu mă mai certa şi nu te mai burzului la mine că sunt prea repezită… Sau prea indiferentă… Sau prea curioasă… Sau prea băgăcioasă… Nu! Sunt aşa pentru tine! Şi, atâta timp cât te râcâie felul în care sunt, nu mă poţi părăsi pentru că eu port mesajul tău. Pentru tine! Eliberează-mă de el, culege-l şi mă voi schimba imediat!
Ia-l din structura mea energetică şi eu voi deveni alt om. Altă femeie sau alt bărbat…

Cam asta e cu femeia şi bărbatul şi relaţia dintre ei…
Greşeală mare facem să ne părăsim partenerul care ne râcâie şi ne trezeşte sentimente confuze…  El, sărmanul, fără să ştie, poartă ca pe o cruce o parte din noi, un dar pentru noi, o fărâmă de adevăr pentru care noi ne-am şi întrupat.
Uneori adevărul acela chiar şi pe el îl doare.

Ar trebui să îi mulţumeşti, să îi speli picioarele cu apă curată şi să i le ştergi cu un ştergar curat, imaculat… Şi nicidecum să îi întorci spatele!