Scurt exerciţiu de conştientizare

Viaţa e ceea ce conştientizăm… Atât! 

Atunci când o trecem în uitare, în neştiinţă, departe de noi înşine… ea nu mai e… Atunci doar ne scurgem prin timp…

Vorbăria ne îndepărtează. De noi înşine şi unii de alţii…

Oamenii vorbesc. Se caută pentru a vorbi. Ba chiar urmează şi cursuri despre cum să vorbeşti mai mult şi mai bine…

Se cheamă pe la porţi ca să îşi mai vorbească un pic…

Astfel ei îşi mai petrec o parte din ei înşişi…

Desigur, nu poţi fii mereu în starea aceea de conştientizare. Mintea te deturnează.

Şi mai e şi nevoia de a mânca! Veşnică!

Ea te rupe din contemplaţie şi te trimite la diverse planuri… Planuri de primăvară, de vară, de toamnă…

Ce ar face oamenii dacă nu ar mai avea nevoie de mâncare?

Prea multe nu ar mai fi de făcut…

Oare totul se învârte în jurul acestui fapt: nevoia de a mânca?!

Mi-e greu să accept această idee… Ar fi trist… Foarte trist… Ca mâncarea să fie motoraşul omenirii…

Atunci care e motoraşul nostru? De ce suntem aici? Care e rostul?

Rostul e să simţim ceea ce trăim. Şi să conştientizăm ceea ce simţim. În fiecare clipă. Indiferent de ce am face!

De exemplu… Când mergem! Talpa atinge pământul… Întâi călcâiul… Apoi vârful degetelor… Se curbează uşor… Atâtea senzaţii…

Dintâi e un exerciţiu de atenţie. Apoi, firesc, devine obişnuinţă să îţi simţi păşirea… Şi, la fel de firesc, te vei descălţa…

Oamenii care merg desculţi prin iarbă se vindecă…

Sau atunci când culegi o roşie… O atingi cu vârful degetelor… Poţi chiar să îi simţi culoarea… E uşor împieliţată şi rumenă… Soarele i-a dat din belşug din energia lui… O prinzi acum cu tot căuşul palmei şi tragi uşor… Se desprinde imediat de pe micul vrej… Cade… Îţi pică în palmă… La fel cum pică o ie de pe umerii feciorelnici… O ridici în dreptul narilor şi, cu nesaţ, inspiri aerul din jurul ei…

Întreaga scenă se desfăşoară în fracţiunea aceea de secundă… Pământul care era doar un petec de iarbă încâlcită şi noduroasă... Grămada de bălegar devenit pământ negru, bogat, pe care ai curăţat-o cu mâinile goale de buruieni… Goana după melci… Legarea… Udarea… Şi, uneori, mângâierile pe care i le dăruiai uşor… Cuvintele tale… “Draga de ea… Uite cum creşte…”

Roşia asta a crescut cu tine, pentru tine… Muşti din ea cu nesaţ şi o savurezi… E multă informaţie aici… Despre viaţa ta…

Cum ar fi să vorbeşti aşa cu toate legumele din grădina ta? Dovlecei, păstăi… Castraveţi…

A, by the way! Am citit undeva, cândva, că e bine să mergi desculţ prin grădină. Căci plantele simt ce deficit nutritiv ai şi se vor încărca din sol cu elementul necesar ţie. Vor prelua exact informaţia de care tu ai nevoie.

Ştiu, sunt o poetă! Şi nu aşa se face agricultura! Ar muri oamenii de foame la nivel global dacă ar sta să descânte legumele cum o fac eu, uneori… Sau poate nu?! Ar fi mai sătui şi prezenţi!

Pentru e multă savoare în roşia aceea încântată şi răsfăţată de tine însuţi… Sunt acolo clipe din viaţa ta! Clipe la care roşia  a fost martor tăcut…

Poţi avea o relaţie extraordinară cu propria ta grădină. Cu pomii de pe lângă casă. Cu găinile…

Tu le dai, ele îti dau… E un schimb constant de energie. De informaţie. E o înţelegere deplină… E un pact celest de linişte şi împăcare… E o curgere continuă către echilibru… 

Nimeni nu se ceartă cu roşiile din grădină sau cu găinile din ogradă! 

Iar, dacă o face, e doar departe cu mintea… De obicei în trecut… Călare pe o sorcovă!

Iar acum vine întrebarea cea mai grea: de ce nu poate fi la fel şi între oameni???!

De ce ne este atât de greu să trăim clipele petrecute împreună?! Să ne încărcăm unii de la alţii cu informaţiile de care avem nevoie?! Să îi acceptăm pe ceilalţi, firesc, ca mesageri celeşti a ceea ce ne trebuie?! Ca martori la viaţa noastră… La clipe din viaţa noastră?...

De ce ne zbatem să îi convingem de propriile noastre gânduri?! De parcă asta ar fi tot ce există şi contează… De ce ne e atât de greu să ne acceptăm varietatea, diferenţele… Complexitatea…

Dragul meu, e bine oricum! Căci totul tinde către echilibru! E bine şi ca tine, e bine şi ca mine…

Lasă orgoliu deoparte şi acceptă-mă exact aşa cum sunt acum: o roşie împieliţată care abia aşteaptă să îţi cadă în căuşul palmei… Nimic mai mult…