La ceas de ploaie

Un ochi galben deasupra mea… Într-o arcadă a zidului…

E luna…

În cana de cafea târzie văd o femeie.

Coboară de pe buza cănii pe o scară abia schiţată… Poartă o rochie înfoiată… Poate chiar o crinolină. Pe cap o pălărie. Ceva simplu cu un cozoroc. Parcă ar avea şi o glugă.

Ar putea fi o vrăjitoare. Dar una bună. E ca şi cum vine de undeva de sus. Acum merge uşor zorită şi înfoiată pe un platou.

Deasupra ei sunt stele. Intuiesc o întreagă constelaţie.
În fundal sunt trei dealuri.

În rest cana e albă. Imaculată.

Am în ea doar această femeie misterioasă, magică, care coboară grăbită de pe buza ei…

În spate e crenguţa de busuioc. Culeasă din grădină. Şi timpul care pare a se deşira…

Ochiul galben s-a ascuns.

Fulgeră.

Tună.

Cerul s-a rupt.

Plouă temeinic.

Tună.

Fulgeră…

Mă ascund şi eu, zgribulită, sub o geană…