Scurt exerciţiu de conştientizare

Viaţa e ceea ce conştientizăm… Atât! 

Atunci când o trecem în uitare, în neştiinţă, departe de noi înşine… ea nu mai e… Atunci doar ne scurgem prin timp…

Vorbăria ne îndepărtează. De noi înşine şi unii de alţii…

Oamenii vorbesc. Se caută pentru a vorbi. Ba chiar urmează şi cursuri despre cum să vorbeşti mai mult şi mai bine…

Se cheamă pe la porţi ca să îşi mai vorbească un pic…

Astfel ei îşi mai petrec o parte din ei înşişi…

Desigur, nu poţi fii mereu în starea aceea de conştientizare. Mintea te deturnează.

Şi mai e şi nevoia de a mânca! Veşnică!

Ea te rupe din contemplaţie şi te trimite la diverse planuri… Planuri de primăvară, de vară, de toamnă…

Ce ar face oamenii dacă nu ar mai avea nevoie de mâncare?

Prea multe nu ar mai fi de făcut…

Oare totul se învârte în jurul acestui fapt: nevoia de a mânca?!

Mi-e greu să accept această idee… Ar fi trist… Foarte trist… Ca mâncarea să fie motoraşul omenirii…

Atunci care e motoraşul nostru? De ce suntem aici? Care e rostul?

Rostul e să simţim ceea ce trăim. Şi să conştientizăm ceea ce simţim. În fiecare clipă. Indiferent de ce am face!

De exemplu… Când mergem! Talpa atinge pământul… Întâi călcâiul… Apoi vârful degetelor… Se curbează uşor… Atâtea senzaţii…

Dintâi e un exerciţiu de atenţie. Apoi, firesc, devine obişnuinţă să îţi simţi păşirea… Şi, la fel de firesc, te vei descălţa…

Oamenii care merg desculţi prin iarbă se vindecă…

Sau atunci când culegi o roşie… O atingi cu vârful degetelor… Poţi chiar să îi simţi culoarea… E uşor împieliţată şi rumenă… Soarele i-a dat din belşug din energia lui… O prinzi acum cu tot căuşul palmei şi tragi uşor… Se desprinde imediat de pe micul vrej… Cade… Îţi pică în palmă… La fel cum pică o ie de pe umerii feciorelnici… O ridici în dreptul narilor şi, cu nesaţ, inspiri aerul din jurul ei…

Întreaga scenă se desfăşoară în fracţiunea aceea de secundă… Pământul care era doar un petec de iarbă încâlcită şi noduroasă... Grămada de bălegar devenit pământ negru, bogat, pe care ai curăţat-o cu mâinile goale de buruieni… Goana după melci… Legarea… Udarea… Şi, uneori, mângâierile pe care i le dăruiai uşor… Cuvintele tale… “Draga de ea… Uite cum creşte…”

Roşia asta a crescut cu tine, pentru tine… Muşti din ea cu nesaţ şi o savurezi… E multă informaţie aici… Despre viaţa ta…

Cum ar fi să vorbeşti aşa cu toate legumele din grădina ta? Dovlecei, păstăi… Castraveţi…

A, by the way! Am citit undeva, cândva, că e bine să mergi desculţ prin grădină. Căci plantele simt ce deficit nutritiv ai şi se vor încărca din sol cu elementul necesar ţie. Vor prelua exact informaţia de care tu ai nevoie.

Ştiu, sunt o poetă! Şi nu aşa se face agricultura! Ar muri oamenii de foame la nivel global dacă ar sta să descânte legumele cum o fac eu, uneori… Sau poate nu?! Ar fi mai sătui şi prezenţi!

Pentru e multă savoare în roşia aceea încântată şi răsfăţată de tine însuţi… Sunt acolo clipe din viaţa ta! Clipe la care roşia  a fost martor tăcut…

Poţi avea o relaţie extraordinară cu propria ta grădină. Cu pomii de pe lângă casă. Cu găinile…

Tu le dai, ele îti dau… E un schimb constant de energie. De informaţie. E o înţelegere deplină… E un pact celest de linişte şi împăcare… E o curgere continuă către echilibru… 

Nimeni nu se ceartă cu roşiile din grădină sau cu găinile din ogradă! 

Iar, dacă o face, e doar departe cu mintea… De obicei în trecut… Călare pe o sorcovă!

Iar acum vine întrebarea cea mai grea: de ce nu poate fi la fel şi între oameni???!

De ce ne este atât de greu să trăim clipele petrecute împreună?! Să ne încărcăm unii de la alţii cu informaţiile de care avem nevoie?! Să îi acceptăm pe ceilalţi, firesc, ca mesageri celeşti a ceea ce ne trebuie?! Ca martori la viaţa noastră… La clipe din viaţa noastră?...

De ce ne zbatem să îi convingem de propriile noastre gânduri?! De parcă asta ar fi tot ce există şi contează… De ce ne e atât de greu să ne acceptăm varietatea, diferenţele… Complexitatea…

Dragul meu, e bine oricum! Căci totul tinde către echilibru! E bine şi ca tine, e bine şi ca mine…

Lasă orgoliu deoparte şi acceptă-mă exact aşa cum sunt acum: o roşie împieliţată care abia aşteaptă să îţi cadă în căuşul palmei… Nimic mai mult…

De ce avem nevoie de un partener la viaţă

Zilele trecute am întrebat un prieten bun cum reuşeşte iubita lui(care e un om de artă şi care nu vinde prea multe creaţii) să îşi plătească facturile.

-Din ce trăieşte? Sunt curioasă, căci e minunat faptul că e artist şi face ceea ce îi place! Dar, sigur, are şi facturi de plătit… Cum face?! Că ştiu că nu vinde mai deloc din ceea ce realizează…

-Nu ştiu…

-Bine, dar sunteţi împreună de mai bine de cinci luni… Şi nu pari a şti prea multe despre ea…

-Nu sunt contabilul ei! a punctat el, iritat.

Iritarea aceasta m-a pus pe gânduri.

E drept că eu, poate peste medie, sunt curioasă să aflu cât mai multe despre oamenii din jur. Şi, uneori, îi supun la adevărate interogatorii. Cu cât sunt mai interesanţi, cu atât mai multe întrebări am pentru ei! Sunt un mic poliţist în acţiune…

Dar, totuşi, cum e posibil să nu cunoşti detalii din viaţa partenerului tău. Detalii de actualitate, banale… Cum ar fi – ocupaţia, culoarea preferată, mâncarea favorită, unde locuieşte, cum vede viaţa, cum îşi câştigă pâinea…

Aşa că am început să despic firul în patru.

Până la urmă, de ce ne dorim să avem pe cineva lângă noi? De ce ne căutăm un partener de viaţă? Un partener la viaţă?

Chiar şi cei mai solitari, la un moment dat, vor să aibe un partener la viaţă.

Desigur, sunt şi excepţii. Călugării, pustnicii… ei nu mai au nevoie de un partener. Dimpotrivă!

Uneori chiar acceptăm lângă noi persoane cu care, poate, nu avem foarte multe în comun, doar de dragul de a nu mai fi singuri…

De ce?!

Iată ce cred eu: avem nevoie de un partener, de un om în viaţa noastră, pentru că avem nevoie de cineva cu care să împărtăşim ceea ce trăim.

Simplu! Vrem un martor la viaţa noastră! Un om care, poate, să vadă acolo unde noi nu vedem, să audă acolo unde noi nu auzim, să ne tragă de atenţie acolo unde noi devenim neatenţi.

Să ne puncteze clipele de simţire.

Cumva să ne contabilizeze respiraţiile, gândurile, sentimentele…

Da, vrem un partener lângă noi pentru că avem nevoie de cineva care să ne contorizeze. Altfel decât ştim noi să o facem. Pentru că ceea ce trăim are valoare doar dacă îi şi acordăm atenţie. Altfel… e doar o clipă trecătoare…

Cumva, într-o relaţie, ajungi să contabilizezi, pentru celălalt, clipele de viaţă. Şi reciproc.

Deci, care e culoarea preferată a partenerului tău de viaţă? Mancarea preferată?

Poate că nici el nu ştie… Ajută-l să le afle şi să le folosească! Oferă-i ocaziile necesare să se cunoască mai bine. Află detalii din viaţa lui. Contabilizează-le tu pentru el!

Şi reciproc: lasă-te contabilizat de celălalt! Căci ăsta e motivul pentru care sunteţi acum împreună!

Martor, unul altuia, la viaţă!

Lecţia sincerităţii depline

Priveşti tăcut de pe margine sufletului tău.

Eu pot vedea pe chipul tău, care se vrea de necitit, norii de gânduri.

Pentru mine a devenit firesc să îţi povestesc şi cele mai fulgerătoare gânduri… Tu, însă,  greu te deprinzi cu arta sincerităţii depline.

Ea începe cu tine însuţi. Se exersează. Ani şi ani.

Începi prin a conştientiza că, în doar o fracţiune de secundă, ti-au trecut prin cap, în mare viteză, zeci de gânduri. Se înlănţuie unul de altul exact ca vagoanele unui superaccelerat. Numai ele ştiu ce le leagă…

Continuu lucrarea cu punerea gândurilor  în cuvinte. Exact ca un muzician care transpune în note muzicale melodia din cap. Din suflet.

Constaţi cât sunt de puerile, alambicate şi, uneori, fără noimă… Legate de amintiri pe care, poate, doar trupul tău le poartă… Un miros, o senzaţie, o culoare…

Aproape că nu merită exprimate… Dar ele au un sens. Un sens al tău.

Iar eu, în faţa ta, martor la viaţa ta, sunt dornică să îţi cunosc sensurile.

Tu zici că iar te psihanalizez. Şi poate că aşa şi e… Întotdeauna am simţit că, dacă nu luam papucul acela pe fund şi făceam facultatea dorită de mine, aş fi ajuns un psihanalist fantastic!

Şi mai e ceva: cred că nu poţi fi sincer cu cel de lângă tine dacă nu ai reuşit să fii sincer cu tine însuţi. Nu ai cum. Din start, evitând să pui în cuvinte ceea ce simţi, nu poţi da mai departe.

De aceea uneori te întreb curioasă:

-La ce te gândeşti?

Tu mă priveşti de departe şi răspunzi uşor distant şi iritat:

-La nimic!

-Ah! Te invidiez pentru asta! Cei mai mulţi meditează ani lungi ca să atingă starea asta de nongând… Şi fericirea… Căci asta te face fericit… Mintea, curăţată de gânduri, e calea… Esti fericit?

Aici tu răbufneşti în şuier de locomotivă.

-Da’păi ce întrebări sunt astea?!

Sunt întrebări de femeie-antenă. Care simte. Care ştie că ne alegem un partener de viaţă ca să avem un martor la ceea ce trăim. Care să ne tragă de atenţie când am pierdut calea sincerităţii cu noi înşine…

Nu mă interesează gândurile tale – căci ştiu din propria experienţă că sunt doar un tren superaccelerat care ne penetrează mintea – ci doar să te trezesc. Să te aduc în prezent.

Nu îţi vânez gândurile, ci trezirea. Prezenţa. Căci sunt martorul pe care l-ai ales acum la viaţa ta. Pentru lecţia sincerităţii.

Godeniul zumzăie la cules de prune

S-au copt prunele văratice.

Pur şi simplu, satul s-a trezit la viaţă. Căci:

-Zeama e bună rău!

Trec oamenii prin faţa casei, pe stradă.

Cu cărucioare.

Cu saci.

Unii, mai avuţi, chiar cu căruţa trasă de caluţ.

Vuieşte satul şi, uneori, câte o pală de vânt, parcă aduce mireasma prunelor din butii. Cele puse la fermentat. Şi care, cuminţi, şi-au început treaba.

-Să vezi miresme când o începe fierberea la cazan!

Aşa mişcare n-am mai văzut de când suntem noi aici. Adică de mai bine de 3 luni. Nici la fân nu erau aşa mulţi muşterii.

-Păi ce să mai faci cu fânul?! Animale nu mai sunt în sat… Puţine tare…

Avem şi noi prune. Încă multe faţă de alţii pe la care grindina a făcut ravagii.

Ba mai sunt şi pruni care rodesc abia acum, după doi ani de gândit.

Numai că noi nu mai vrem ţuică. Şi nu avem nici cărucior, nici sac şi nici căluţ.

O vreme ne-am gândit să ne jucăm şi să le strângem. Aşa, ca să ne umplem timpul. Ba chiar am pregătit şi butia! Ţuica urma să o facem cadou. Sau să o vindem.

Dar, gândul din urmă a fost că e prea multă muncă. Şi că e degeaba.

Dacă vrei ţuica, treaba e bun făcută. Că doar tu ştii ce prune ai pus în butia ceea şi ce minune de ţuică faci! A ta va fi cea mai bună din tot satul!

-Cum să nu faceţi ţuică?! Ehe, ce bună e iarna, la gura sobei… Fiartă…

-Nu, nu vrem!

Şi, dacă nu o vrei, e muncă de geaba… Şi cu multă trudă. Cu spinarea în cazul nostru.

‘Om găsi noi alte treburi pe lângă casă cu care să ne umplem vremea. Ca să nu stăm degeaba.

Aşa că am găsit cumpărător pentru prune. Cineva atins de grindină care a rămas cu butiile goale şi căuta ceva să le umple. Şi care vrea şi ţuica.

Mai mult le-am făcut cadou, căci n-am cerut mult pe ele. Dar e bine că nu pică degeaba.

-Tu nu ai mai vândut, eu nu am mai cumpărat… Nu ştiu care e preţul…

-Eh. Bine e că cineva le strânge şi face ceva cu ele!

Noi am cules doar murele. Iamiii! Acuma sunt gem în borcane… Un gem buuuun, uşor amărui.

Şi o găletuşă de prune – şi ele sunt acum gem la borcan. Delicios! Are o culoare rubinie, minunată…

Prune sunt şi pe lângă casă. Aşa că gemuri vor mai fi.

Ba mai avem şi mere şi pere care tot pică… Din ele vom face oţet. Şi gem, desigur. Ba şi o tură de compot.

Şi ne-am mai gândit să uscăm nişte fructe. Prune. Şi felii de mere. Dar asta mai la toamnă.

Şi iată cum, într-o perioadă în care satul zumzăie la strâns de prune – unii în sus cu căruţurile goale, alţii în jos cu căruţurile pline… 

Noi gemuim şi oţetim.

Ca omul gospodar care nu vrea ţuica.

Rar specimen în Godeni, să ştiţi!

La ceas de ploaie

Un ochi galben deasupra mea… Într-o arcadă a zidului…

E luna…

În cana de cafea târzie văd o femeie.

Coboară de pe buza cănii pe o scară abia schiţată… Poartă o rochie înfoiată… Poate chiar o crinolină. Pe cap o pălărie. Ceva simplu cu un cozoroc. Parcă ar avea şi o glugă.

Ar putea fi o vrăjitoare. Dar una bună. E ca şi cum vine de undeva de sus. Acum merge uşor zorită şi înfoiată pe un platou.

Deasupra ei sunt stele. Intuiesc o întreagă constelaţie.
În fundal sunt trei dealuri.

În rest cana e albă. Imaculată.

Am în ea doar această femeie misterioasă, magică, care coboară grăbită de pe buza ei…

În spate e crenguţa de busuioc. Culeasă din grădină. Şi timpul care pare a se deşira…

Ochiul galben s-a ascuns.

Fulgeră.

Tună.

Cerul s-a rupt.

Plouă temeinic.

Tună.

Fulgeră…

Mă ascund şi eu, zgribulită, sub o geană…

Făuritorul şi justiţiarul

E o zi cu ploaie. Liniştită azi.

Pe fundalul negru oferit de gura podului privesc şiragurile lungi de picuri.

Apa curge din cer. Încet, pe îndelete, temeinic, prietenos.

Picotesc. Pe umărul tău drept.

Tu urmăreşti un film şi râzi. Ca un copil. Din când în când. Şi asta îmi dă un sentiment de linişte.

Eşti aici şi esti copil.

Mai deschid ochii când şi când şi întreb:

-Cât e ceasul?

-E timp destul. Mai dormi, Izucă. Te trezesc eu când e vremea.

Apoi mă cuibăresc la loc, în somnicul meu dulce, monoton, în picuri lungi…

………….

Mi-am mutat biroul în camera dinspre stradă. De aici pot vedea râpa. Aurie în bătaie soarelui, acum la apus. Tu eşti în atelier. Lucrezi la o sculptură mai de mult începută. E un lemn dur care se lucrează anevoios.

Mă bucur să te ştiu din nou activ.

Mai devreme strângeai un cablu care a atârnat de casă, aşa, fără noimă, mult timp.

O făceai temeinic. Cu simţ de răspundere.

Mi-am adus aminte cu bucurie că tu eşti un făuritor. Unul care, poate, pentru un timp, a rătăcit cărarea. Că poţi repara orice şi că nimic nu e la voia întâmplării în ceea ce meştereşti.

E plăcut să vezi oamenii care sunt pe drumul lor şi fac ceea ce au fost hărăziţi să facă…

Au ei o graţie aparte în orice ar întreprinde. E ceva ce îi evidenţiează. Trebuie doar să îi pui la locul potrivit şi ei descurcă firele cu infinită răbdare.

Îi respect pe făuritori!

Eu sunt un justiţiar… Deloc practic… De cele mai multe ori fac lucrurile în grabă ca să le termin cât mai repede şi să îmi văd de justiţia mea.

Nu întreba ce înseamnă asta! Habar n-am! Dar ştiu că mă simt pe drumul meu atunci când văd, ascult, analizez, emit idei…

Pot face oamenii să se destăinuie în cele mai ascunse secrete, sau îi enervez la culme!

Am darul de a pune sare pe rană… Sau miere, uneori…

………….

E un drum nou. Pentru tine. Pentru mine.

Mi-ai dat cinci ani din viaţa ta. O viaţă care părea să o fi luat pe un drum doar al tău pe care eu nu îmi mai găseam sensul. Rostul.

O clipă mi-a trecut prin minte că totul e doar o piesă de teatru. După un scenariu cât se poate de real, dar că, în orice moment, avem libertatea să îl schimbăm.

În orice dorim. Îi putem da un final fericit în care toată lumea trăieşte fericită şi împăcată. Sau nu.

Totul e doar un joc pe o scenă.

Şi să ştii că sunt mulţi ochi care îl urmăresc… Care ne urmăresc…

Pe tine… Pe mine…

Mă întreb dacă e cineva care şi înţelege jocul acesta… Nu cred… Abia dacă îl înţelegem noi, cei doi actori prinşi în el! Şi asta îmi place, pentru că ne dă libertatea să-l facem oricum vrem – poate fi o comedie… sau o tragedie… Nu e nimic de înţeles! De explicat! Facem doar alegeri şi mergem mai departe!

Împreună.

Tu – ca un făuritor ce eşti!

Eu – ca un justiţiar ce mi-s!

Căci asta am ales acum…

Înger şi demon

În tine e o luptă.

Un înger şi un demon, îsi dau mâna pe deasupra sufletului tău.

Într-un joc bizar, karmic, cu reguli şi mize strânse de prin alte vieţi…

Eu, iubire chemată, iubire trimisă, martoră la acest joc, ma rog ca îngerul să triumfe, căci pentru el sunt aici. Pentru el sunt ceea ce sunt…

Când demonul câştigă, răsuflarea lui şuierătoare mă arde şi mă îndepărtează de ceea ce am fost trimis să fiu… Atunci fricile mă copleşesc şi mă apropii de uitare…

Când îngerul câştigă, luminez… Căci sunt aici, asemeni unui far la ţărm de suflet, ca să te duc, înger drag, acolo unde-ţi este menirea…

Sunt ceea ce sunt, datorită ţie…

Galben şi lila pentru zâne

Păşesc desculţă prin iarba cricăitoare. Mângăitoare, poteca abia conturată mă duce blând spre duşul din părul gradinii. Părul uscat.

Pe drum, privesc rufele întinse la uscat. Pe culme. Culmea lui Iza.

Iza are două culmi, nu doar una. Ca Ileana. Marius le-a întins pentru Izuca. Între pomi. Cu grijă, ca să nu sufere pomii.

Acum, Marius, în casă, coase, iar, un papuc. Papucul Izucăi. Iza are şi doi papuci şi mereu se rupe unul

(Dar ea nu vrea să renunţe la ei. I-a găsit acolo, în casa bunicii, sub patul bunicii, când a făcut curat. Îi sunt comozi. Îi sunt dragi. Fără ei, Izuca preferă să umble desculţă prin ogradă. Şi atunci găinile se ţin după ea pas cu pas ca să îi ciugulească degetele de la picioare.)

O vreme el a lucrat în atelierul improvizat în grajdul cu pereţii găuriţi. Dar nu mult, căci îngerul creator rătăceşte prin alte părţi la ora asta…

Vopseşte zânele din iarbă. Cu galben şi mov…

Ajunsă lângă duş mă opresc. Fermecată… De zecile de sunete ale pământului…

Rămân o vreme aşa, pe vârfuri ridicată. Cu mâna întinsă spre robinetul de deasupra capului.

Închid ochii şi sunt învăluită de un sentiment puternic de împăcare…

Totul e perfect în clipa asta…

Rotesc robinetul. Primul jet de apă e fierbinte. Apoi vine apa rece. Curată. E apă din fântână.

Cu infiorare mă dau apei…

Trunchiul părului adăposteşte o cutiuţă cu micul şi aproape unicul meu răsfăţ – săpunul Dove, exfoliant. Mă săpunesc bine. Zgribulită sub apa rece. Mă limpezesc pe îndelete…

Apoi, udă şi desculţă, pornesc înapoi pe cărarea moale.

Prin zumzăitul gâzelor. Către casă.

Prosopul e pe prispă.

Pe drumul acesta de întoarcere acasă picioarele mele, harnice, adună belşug de polen şi petale de flori… Până la genunchi…

La prispa casei mi-s deja curată şi poleită în auriu şi lila… Eu, doar zănatică, şi doar până la genunchi…

Azi sunt jupân, beau în fân! Sau scurtcircuit în cotidian...

Programul ei se încheiase – lucra de la ora 18(11 am în US) pană la ora 1(6 PM în US) pentru o companie americană. Vindea servicii de telefonie la distanţă românilor din state.

El deja adormise. Sforăia din camera alăturată. Dar stabiliseră ca ea să îl trezească când termină treaba ca să meargă, împreună, în locul de somn special amenajat pentru nopţile toride, în pod. În fân. Aşa că s-a dus şi l-a trezit. Prima încercare, eşuată, a făcut-o să se întrebe dacă nu era mai bine să rămână în casă. 

Dar era cuptor în camera aceea! Iar afară era, pur şi simplu, divin: era răcoare, fără a fi frig, un vânticel suav adia. Aşa că s-a înarmat cu mai multă persuasiune şi, în cele din urmă, l-a trezit.

-Marius, sunt gata… Mergem în pod?

-Da, iubire… Ia-o înainte că vin şi eu.

Fata a urcat scara spre pod, a scuturat aşternuturile care erau pline, desigur, de fân, şi s-a cuibărit sub plapuma groasă de lână.

Era plăcut acolo. Aerul înmiresmat o învăluia din toate părţile. Era o adevărată terapie somnul acela în pod, în fân…

-Păcat că nu se văd prea bine stelele prin gura podului…

A venit şi el. Cu o sticlă de vin.

-M-am gândit că vrei o gură de vin înainte de culcare.

-Un gând bun.

Ea a luat sticla şi a sorbit cu sete câteva guri. Era un vin sec, un pic prea aspru, dar tocmai bun pentru ora aceea târzie din noapte. Sau devreme în dimineaţă.

Nu a durat mult şi el a adormit cu ea în braţe. Fata îi putea auzi respiraţia şuierătoare şi ştia că el doarme acum dus.

O vreme mintea ei a încercat să se maimuţărească şi i-a aruncat câteva pase, acolo, în gura podului… Gânduri înainte de culcare… Dar ea, zâmbind, le-a prins şi le-a smotocit un pic.

-Lasă, că va fi bine… Totul e exact aşa cum trebuie să fie şi are un sens! Chiar dacă nu îl văd eu acum! Toate duc undeva! Iar acum, în clipa asta, totul este minunat!

Curând a alunecat şi ea într-un somn adânc, fără vise. 

În braţele lui, a vânticelului răzleţ şi a miresmelor de fân…

Dimineaţa a venit, aşa cum vine dintotdeauna. Dar azi i-a prins în gura podului, în fân. Era deja trecut de ora 8 când ea a deschis ochii. El era treaz de câteva ore bune. O aştepta cuminte să facă ochi şi să îi dea bineţe.

-Iubire, te-ai trezit! Nu te grăbi să te dai jos din pătuţ că, îndată, începe ploaia şi o să fie tare plăcut să asculţi ropotul ploii pe acoperiş de aici, din fân!

Fata şi-a dat seama după entuziasmul manifestat că el, chiar dacă era devreme, era uşor abţiguit. Cât o aşteptase acolo, cuminte, să îşi termine somnicul pufos şi înmiresmat, profitase de sticla de vin care era la îndemână.

El i-a zâmbit dulce şi, sesizându-i privirea plină de încărcătură afectivă şi reproşuri, i-a adus la cunoştinţă, aproape încântat:

-Azi e ziua în care eu o să beau!

-Dar în fiecare zi e ziua asta…

-Da, dar azi presimt că o să beau mai mult ca de obicei!

-Mai mult de doi litri de bere şi câteva ţoiuri de ţuică?

-Da! Mai mult! E ziua mea de reset!

-… Ok, e ziua ta de reset şi de stat la distanţă de mine, căci, ştii bine, nu îmi place deloc să te văd astfel…

-Vezi, poate că tocmai asta e! Poate că eu beau tocmai ca tu să te obişnuieşti cu mine aşa, să ţi se fâlfâie şi să-ţi fie bine în orice situaţie!

Părea foarte convins de ceea ce spunea… Fata a oftat uşor.

-Omului îi poate fi bine şi spânzurat, după ce se obişnuieşte…

O vreme au stat aşa, tăcuţi, acolo în gura podului... Până ce ea a rupt tăcerea.

-Hei, eu ştiu că am de la tine de învăţat lecţia asta a nepăsării şi a miserupismului… Că prea le iau toate în serios şi mă consum pentru orice… Şi o să vină ziua în care o voi deprinde, o să ajung să mi se fâlfâie, să nu îmi mai pese şi atunci, probabil, o să plec…

-Nu, atunci nu o să mai pleci, pentru că o să ţi se fâlfâie de cât de mult beau eu!

El era încântat de logica şi concluzia lui. Ea era tristă. 

Căci, trebuia să recunoască, era foarte posibil să fie aşa. Dar poate că asta era lecţia – să ajungă să nu îi mai pese că el nu mai e el şi să meargă mai departe, aşa, cu el. Dar fără el…

Gândurile i-au fost brusc deturnată de ropotul ploii care cădea acum pe acoperiş... Mintea s-a liniştit brusc, curgând odată cu şirurile lungi de apă, din gura podului înspre pământ... 

Tot ce avea acum era clipa aceea! Perfectă! Era doar cu ea...

Femeia şi bărbatul, mesaje energetice

Femeia şi bărbatul, două roţi zimţate care pot angrena un întreg univers, sau se pot gripa una în cealaltă…

Femeia şi bărbatul, două suflete menite să se ciocnească, iar si iar, pană îşi predau lecţia… Aceea pentru care s-a făcut înţelegerea dinainte de întrupare…

Femeia şi bărbatul, două egouri care se oglindesc… Egoul, nucleul suferinţei…  Uneori iubirea arde şi şlefuieşte ca pe o piatră nucleul acela dur, mental, plin de judecăţi şi amintiri… Îl netezeşte şi, poate, chiar îl anihilează…

Femeia şi bărbatul, unul şi acelaşi univers spart mental. În două… Acelaşi spirit în dualitate…

Femeia şi bărbatul, două căi de cunoaştere… De autocunoaştere…

La început suntem atraşi de jumătatea aceea în care am pus lecţia. E ceva acolo ce recunoaştem şi ne îndreptăm către celălalt exact ca o molie către o lumină. Cunoaşterea ne atrage! Sămânţa aceea divină… E ca un mesaj criptat pe care, cumva, universul, într-o minunată înţelegere făcută cu noi înainte de trecerea în planul fizic, l-a salvat în structura lui. Sau a ei. L-a pus acolo, în celălalt.

Aşa se explică atracţia pe care o avem faţă de anumite persoane. E ceva acolo, în acea persoană, care ne este familial, care se cere descoperit, înţeles, simţit, cunoscut…

De cele mai multe ori lecţia e dureroasă. O asimilăm cu ghimpi. Căci egoul luptă împotriva noastră! Caută să ne îndepărteze de sămânţă, ne ţine departe de cunoaştere şi adevăr. Căci ştie că, odată ce descoperim lecţia, va mai pierde din dimensiuni…

De obicei schimbul e reciproc. Primim sămânţa, dar şi noi, la rândul nostru, plantăm în celălalt o sămânţă. Iar după realizarea acestui schimb nu mai suntem atraşi de celălalt. Relaţia şi-a atins menirea. S-a consumat. S-a încheiat. Atunci e momentul să ne luăm, cu totul, şi să mergem către altă lecţie.

Viaţa e doar un şir lung de astfel de schimburi…

De aceea, dragul meu, sunt aici, lângă tine, în faţa ta, acum! Nu te supăra pe mine că, aproape fără să ştiu, spun sau fac ceva ce te necăjeşte! E doar o lecţie pe care tu, cumva, înainte de întrupare, ai sădit-o în mine… Ia lecţia, ia-ţi timpul necesar să o asimilezi şi mergi mai departe.

Dacă mai eşti atras de mine după aceea e semn că mai e ceva acolo… Poate că eu nu am deprins, încă, întreaga cunoaştere şi mai trebuie să rămâi o vreme în preajma mea… Sau poate că tu mai ai ceva de cules  din ceea ce port. Uneori cu durere…

Şi când vei simţi că e gata… Că nu mai e nimic de spus între noi… Când aproape că nu mă mai vezi, sau tu nu te mai vezi pe tine în mine… Când vei ştii că ai făcut tot ce se putea face… Când voi deveni o parte din tine… Când vei ajunge în punctul în care poţi vedea prin mine şi nu mai trezesc în tine nici temeri, nici fericiri, nici durerea aceea surdă a egoului care se luptă cu cunoaşterea… E semn că suntem liberi. Liberi unul de celălalt!

De aceea eu zic că, înainte de a ieşi dintr-o relaţie în care nu te simţi confortabil, e bine să afli de ce nu te simţi confortabil. Acolo e mesajul pe care celălalt îl poartă în structura sa energetică special pentru tine! Nu rata ocazia să culegi informaţia aceea! Chiar dacă doare! Chiar dacă va trebui să sapi în carne vie! Să scoţi cu acul încins ghimpele din carnea înroşită! Nu! Nu căuta calea uşoară, căci ea nu există! Asimilarea cunoaşterii doare, pentru că arde egoul!

Dragul meu, mă deteşti pentru că, uneori îţi par într-un anume fel?! E minunat! Află, te rog, ce lecţie ai plantat în mine pentru tine! Culege-o! Asimileaz­-o! Dar nu îmi întoarce spatele! Poţi face asta doar zâmbind… Nu mă părăsi când eşti înverşunat, ci când eşti împăcat cu tine, cu mine… Atunci ne va fi bine amândoura.

Altfel, ne vom bântui unul pe celălalt, îndelung în viaţa asta şi în viaţa viitoare, pană vom culege tot ce ne e menit să culegem…

Nu poţi fugi de ceea ce eşti, de cunoaşterea pe care ai trimis-o în planul fizic prin mine… Ia-mă şi citeşte-mă! Sunt un mesaj trimis de tine, pentru tine! Sunt asemeni unei plăcuţe venită din cer cu inscripţii magice, menite să te deschidă…

Nu mă mai certa şi nu te mai burzului la mine că sunt prea repezită… Sau prea indiferentă… Sau prea curioasă… Sau prea băgăcioasă… Nu! Sunt aşa pentru tine! Şi, atâta timp cât te râcâie felul în care sunt, nu mă poţi părăsi pentru că eu port mesajul tău. Pentru tine! Eliberează-mă de el, culege-l şi mă voi schimba imediat!

Ia-l din structura mea energetică şi eu voi deveni alt om. Altă femeie sau alt bărbat…

Cam asta e cu femeia şi bărbatul şi relaţia dintre ei…

Greşeală mare facem să ne părăsim partenerul care ne râcâie şi ne trezeşte sentimente confuze…  El, sărmanul, fără să ştie, poartă ca pe o cruce o parte din noi, un dar pentru noi, o fărâmă de adevăr pentru care noi ne-am şi întrupat.

Uneori adevărul acela chiar şi pe el îl doare.

Ar trebui să îi mulţumeşti, să îi speli picioarele cu apă curată şi să i le ştergi cu un ştergar curat, imaculat… Şi nicidecum să îi întorci spatele!