luni, 30 noiembrie 2015

Mi-am vândut pisica

Ivan mă priveştea acum fix, cu ochii lui briliantii. Pupila micşorată, o linie verticală, îmi transmite mesajul lui: “cum ai putut să faci asta?!”

Da, dragii mei, ştiu că după această mărturisire o să mă îndrăgiţi mai puţin, căci eu aşa simt faţă de mine, dar … pe Bella am vândut-o, iar acum mă rod regretele şi tristeţea.

Am trecut cu bine cu toţii peste seară şi orele imediat următoare acestui fapt. Înafară de Ivan care, ciudat şi ca niciodată, se cuibărise undeva, pe o pungă, lângă uşa de la intrare, de parcă aştepta pe cineva…
Era tristuţ. L-am luat în braţe şi i l-am dus lui Simba cu rugămintea să aibe niţel grijă de el, căci îmi pare tare tare trist. Simba l-a luat si l-a privit în ochi.
-Ce e? Vezi ceva acolo?
-Nu, eram doar curios…

Apoi Ivan şi-a revenit cât să înceapă să se tânguie şi să miaune după atenţie. Semn că Simba adormise şi nu îl mai alinta. M-am dus şi l-am preluat şi, pentru o vreme, cât a acceptat să stea cum mine, l-am răsfăţaţ. Apoi a plecat în linişte. Şi am adormit cu toţii.

Un pic mai târziu, însă, m-am trezit în mieunatul Alesiei… Un mieunat nou, pe care nu l-am mai auzit. Am deschis ochii şi, în semiobscuritaea camerei am putut să văd o scenă care m-a tulburat: Alesia se juca cu mingiuţa de tenis cu care se juca Bella uneori noaptea, când nu mai avea somn… O împingea cu lăbuţa, mieuna în felul acela nou, şi se tot uita in jur…

Pentru cei care o ştiu pe Alesia – o persană rece, imperturbabilă, care în ultima vreme şi-a gonit puii într-un mod mai puţin prietenos – vor înţelege că scena e de necrezut.

Da, regret acum că am dat-o pe Bella. E linişte în casă. Ivan stă acum în poala mea, cuminte, pe hol, în castronel, mai e un sfert din pliculeţul cu mâncare pe care l-am împărţit în două, căci Alesia nu a mâncat tot… Ceva lipseşte…

Ivan şi Alesia erau şi o parte din ceea ce era Bella… Clar… Acum că Bella nu mai e, şi ei s-au schimbat…

Şi stau eu şi înţeleg că, într-un mod subtil, chiar dacă suntem ceea ce suntem şi nimeni nu ne poate lua niciodată acel adevăr intrisec spiritual, ca fiinţe cu suflete, suntem şi o parte din ceea ce ne înconjoară. Suntem şi o parte din fiinţele din jurul nostru, de la care preluăm ceva. Şi că, uneori, când nu ne mai place ceea ce am devenit, alegem să schimbăm fiinţele din jurul nostru, în căutarea schimbării.
Suntem complecşi şi avem mii de valenţe şi potenţe şi, la un moment dat, nu putem explora decât câteva din acestea. După ce le-am explorat o vreme şi am deprins adevărul de acolo, simţim nevoia să trecem la explorarea altor valenţe şi potenţe personale. Atunci căutăm acel ceva care să ne propulseze, care să deschidă calea, care să ne trezească, care să ne împingă către noi descoperiri interioare.
Da, fericirea este în interior, dar omul, ca fiinţă creatoare, va schimba uneori interiorul, simţirea şi gândul, pentru a transforma ceea ce îl înconjoară şi a juca şi alte jocuri din care să deprindă adevăruri noi. Tot ceea ce avem este în noi, dar e nevoie de un scenariu şi o scenă în care sunt implicaţi şi alţii pentru a descoperi acea comoară interioară.

Asta am citit eu în ochii lui Ivan… I-am luat-o pe Bella, cea care îi jos dădea bomboanele din coşuletul de pe pian, ca el să le privească poznaş de parcă nu ştia ce sunt. Apoi Bella cobora lângă el, lovea cu lăbuţa bomboana şi încingea jocul. Bella era motoraşul lui Ivan. Pe hol încă mai e o bomboană din aceasta… dar nimeni nu se mai joacă cu ea… Şi nici cu cutiuţa aceea gălăgioasă cu care mă trezea în miezul nopţii… şi nici cu penele care atârnă trist în mijlocul camerei, legate de lustră cu un şiret lung… şi nici cu mingiuţele de tenis…

Avea Simba dreptate când mi-a zis într-un moment în care eu, furioasă că Bella îmi mai stricase o floare, l-am anunţat că am pus, iar, anunţ de vânzare pentru ea.
-Da, o să vezi, o să îţi pară rău că ai vândut-o, şi nu numai pe ea şi pe celelalte! Şi o să suni pe la toţi să le ceri înapoi! O să vezi!


Da, am văzut, dar nu voi suna pe nimeni… O să invăţăm lucruri noi acum… Şi noi, şi Ivan şi Alesia…

duminică, 29 noiembrie 2015

Lecţia de despărţire


Câteva secunde el a urmărit cum ea işi scotea haina aceea verde, nouă, pe care nu o mai văzuse. A aşteptat ca ea să ia loc pe scaun. Acum stăteau faţă în faţă la măsuţa rotundă. Cu câte o cafea. Cu lapte. Brusc, cu o voce înceată, uşor tremurând, el a întrebat-o sec, gutural:
-Ce ai mai făcut?...

Fata îl cunoştea bine după 7 ani, căci tare drag îi fusese de el, şi încă îi mai era, aşa că a înţeles imediat emoţiile şi temerile care îi blurau astfel vocea. Şi, sincer amuzată de faptul că după atâta amar de vreme, el, vichingul cel durrrr, poate fi atât de …. “şoricel”, a început să râdă. Râsul ei s-a ridicat asemeni unui curcubeu deasupra lor, căci el înţeles că ea, în ciuda tăcerii din ultimele 2 zile, nu era supărată pe el şi că n-o să fie rost de reproşuri şi de ceartă, adică de ceea ce el ura visceral.

Aşa că s-a relaxat, a râs şi el şi din acel moment discuţia lor a decurs într-un ton calm.

Ea i-a spus simplu şi fără niciun echivoc că trece printr-un moment în care nu mai vrea să trăiască în compromis, că are nevoie în viaţa ei de un bărbat care are “pupi” în buzunare şi nu e zgârcit cu ei. Că, decât aşa, “fără pupi”, mai bine singură.
El deja declarase că nu e loc de schimbare în ce îl priveşte şi că “pupi” a avut doar la început câţiva, cât să o impresioneze pe ea, apoi nu a mai găsit.

-Nu e nevoie de nicio explicaţie… Ce a fost, a fost… Nu e nimeni vinovat… Doar atât că acum ceva s-a rupt în mine şi nu mai pot continua aşa…
Ea a continuat.
-Şi ştiu că prietenia dintre noi va rămâne…
-Da, sigur! a confirmat  şi el acest adevăr.

Prietenia era cea care sudase relaţia dintre ei. O prietenie dincolo de cuvinte şi faţade, născută din onestitatea a două suflete care nu îşi puteau ascunde nimic, care nu se puteau supăra unul pe altul, care se ironizau cu vârf şi îndesat şi reciproc, fără teama că ceva se va schimba acolo. O prietenie sfântă, benefică, care nu necesita prea multe cuvinte. Era ca o înţelegere tacită de când lumea şi pământul între ei.

Acestea fiind spuse, el a încheiat brusc discuţia:
-OK, te duc acasă?
Ea a acceptat, căci era un frig de crăpau pietrele şi era subţire îmbrăcată. S-a ridicat să îşi pună haina verde şi şi-a amintit de privirea lui curioasă.
-Haina asta verde am primit-o de la vară-mea…
-A, de la ajutoare!
-Da, ştii că…
-Matuşa ta te-a învăţat să nu refuzi nimic! Da, ştiu!

Un pic mai târziu, vorbind pe canalul de chat(care, ca întotdeauna, era deschis între ei), au decis ca a doua zi să sărbătorească cu o sticlă de wiskey cu cola, anul nou. Mai devreme cu o lună. Şi apoi să uite şi să îl mai sărbătorească încă o dată. D-ale lor trăsnăi!

-Şi să îţi dau papucii de pe geam! a mai completat el.
-Da, şi să îmi dai papucii mei vărgaţi de pe pervaz… Dar mai am nişte tampoane în sertar la tine…
-P-alea nu ţi le dau. Poate o să aibe nevoie prietena mea de ele… Viitoarea…
-Da… vezi că o să aibe nevoie şi de nişte pupi.
-N-avem!
-Băăăi, la început trebuie să scoţi câţiva! Până cade pe spate!
-De parcă tu ai căzut pe spate!
-Am căzut…
-Daaa, daia erai inabordabilă!
-Eram inabordabilă că m-am speriat de dezordinea din camera ta! Vezi că trebuie să faci şi curat acolo!
-E prea mult!
-…. Ştii, întotdeauna am apreciat prietenia cu tine… Şi faptul că, deşi nu ai avut pupi, în rest, tot ce ai avut, mult, puţin, ai împărţit cu mine… Asta nu o voi uita niciodată… Oricând ma poţi suna pentru orice… Dacă ai nevoie de companie, un tovarăş pentru plimbări… Orice…
-Ok.
-Sunt norocoasă să am un prieten ca tine…
După o vreme de tăcere, el a revenit brusc, povestindu-I pe nerăsuflate ce făcuse cu o zi înainte şi chiar şi în ziua aceea după cafeaua de despărţire.

Aşa era el. Un viching de bloc. Şi aşa va să rămână.

Drumurile lor s-au despărţit, dar ei au rămas prieteni, camarazi, frate şi soră, într-o viaţă în care nu există nicio miză. O viaţă în care împreună au trăit bune şi mai puţin bune, în care ea i-a fost iubită şi era la un pas să devină şi mama copilului lui, dar universul a oprit asta… de două ori…

O viaţă în care, uneori, s-au mai certat, dar niciodată nu au încetat să se respecte…

Într-o viaţă în care el împingea maşina în timp ce ea, neştiutoare, la volan, apăsa pe frână în loc de acceleraţie… 

O viaţă în care el, deseori, s-a amuzat de inocenţa şi neştiinţa ei… Iar ea se burzuluia copilăroasă la el ciupindu-l cu nesaţ de burtă, în timp ce el râdea în hohote…

Nu au avut multe, dar au făcut cam tot ce şi-au propus. Uneori el venea cu ideile, iar ea lua taurul de coarne şi îl împingea cumva spre primul pas.

Au învăţat să negocieze şi să se întâlnească întotdeauna la jumătatea drumului.
Să se iubească fără aşteptări şi promisiuni. Să nu depindă unul de altul şi să nu se supere unul pe altul, căci fericirea niciunuia nu depindea de celălalt.
Şi, ce e cel mai important, dupa un ciclu mistic de 7 ani, prietenia lor a rămas la fel de curată şi frumoasă ca la început, dar mai matură şi mai solidă, căci a fost trecută prin catarsisul unei iubiri.


Acum sosise clipa să ducă această lecţie mai departe şi fiecare să meargă pe drumul său. Dar aveau tolba plină şi plecau îmbogăţiţi cu lecţia iubirii cu palma deschisă plus un prieten pe viaţă dobândit!

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Prietenia dintre o femeie şi un bărbat după o cană de vorbă

Prietenia dintre o femeie şi un bărbat Este un subiect mult controversat şi cei mai mulţi susţin că o astfel de prietenie nu ar fi posibilă. Eu vin şi susţin că este posibilă, dar numai între oamenii potriviţi. Adică acei oameni care, deşi ştiu că există atracţie fizică între ei, se respectă suficient de mult, reciproc, încât să nu se lase în voia dorinţelor şi să profite de vulnerabilitatea celuilalt.

Căci da, e o dovadă de respect faţă de prietenul tău, cu care te-ai întâlnit la un pahar de vorbă, sau care te-a găzduit în propriul pat când tu nu aveai unde să dormi, să îi respecţi intimitatea şi să nu îi faci avansuri. Poate în cel mai dificil moment al vieţii, în care are nevoie doar de un umăr pe care să se sprijine.
Numai gândul că, a doua zi, în loc să vă şicanaţi prieteneşte la o cafea sau la un ceai cu pâine prăjită cu unt, o să vă evitaţi privirile, încurcaţi de seara care a trecut, ar trebui să vă ajute să vă stăpâniţi.
Nu, nu merită să strici o prietenie frumoasă pentru o seară de amor!

Uneori, noi, femeile, nu ne simţim confortabil când ni se fac avansuri Sunt genul de femeie care socializează mult mai uşor cu bărbaţii decât cu femeile. Poate pentru că am crescut între doi fraţi şi prietenii acestora… Poate pentru că deseori discuţiile între fete mă obosesc, pentru că nu sunt pasionată nici de poşetuţe şi nici de piureul pentru bebeluşi. Poate pentru că sunt o femeie bărbată şi mă simt mai în largul meu acolo unde nu sunt primadone şi poveşti pisiceşti… De aceea preţuiesc şi respect prietenia cu un bărbat şi voi fi teribil de dezamăgită dacă, după duă pahare de vin şi vreo două ore de sporovoială, el încearcă să mă sărute.

Cei mai mulţi bărbaţi se simt obligaţi să încerce să facă acest lucru. E în firea lor. Ei, pur şi simplu, nu înţeleg că femeia, uneori, vrea să fie tratată ca un bărbat.

Dragi prieteni bărbaţi, să ştiţi că sunt femei care dacă vă invită la o cană de vin şi o seară cu poveşti, chiar asta vor! Nimic mai mult! Vor un prieten cu care să râdă, pe care să îl asculte povestind verzi şi uscate, lângă care să stea o vreme şi să treacă peste un moment dificil.

Da, avem şi noi, femeile astfel de momente! Şi cea mai proastă idee e să ne faceţi atunci avansuri…

vineri, 27 noiembrie 2015

Anamneza durerii

O durere surdă creşte în mine… Începe de undeva din bazin… Din osul şoldului… Şi urcă către stomac… O simt grea, mâloasă, tenebroasă… Apoi se târâie ca un şarpe fierbine către plexul solar… Rămâne ghem incins, blocat aici… În cele din urmă ţâşneşte spre afară… Şarpele mă strânge de gât…Mă sufoc…

Încerc să trag o gură de aer exact ca un om căzut sub apă şi tot ce găsesc în aerul din jurul meu, e lava fierbinte…

Nu! Asta trebuie să înceteze!
Durerea asta care, de ceva vreme, îmi ocupă tot timpul şi trupul, nu e firească! Strigă în mine: “Gataaaaa! Oreşte-te! E viaţa ta! E jocul tău! Joacă-l frumos!”

Da, ceva se schimbă… Eu în primul rând.
Nu mai pot înghiţi neghină!
Nu-mi mai pot permite să ignor semnele… Trupul meu nu mai face faţă…

E ca şi cum am devenit casantă… Iar menghina în care stau strânsă de atâta vreme, şi care, înainte, era uşor de suportat, brusc a devenit imposibilă! Mă fărâmă… Mă macină… Iar ceea ce curge trebuie cernut…

Îmi iau în pumni cenuşa scursă la picioare, o pun în ciur, şi le separ toate câte mai sunt…

Durerea de iubire

Tristeţea de fericire

Trebuie de vreau

Aici nu sunt eu de aici sunt eu

Asta nu îmi aparţine de asta mă reprezintă

Asta nu mai vreau de asta vreau…

În ciuda durerii care însoţeşte procesul acesta de cernere, ştiu că e un moment benefic şi, de data asta, vreau să merg până la capăt!

Să mă curăţ de tot balastul… Să renasc ca pasărea Phoenix din propria-mi cenuşă cernută!


E o metamorfoză completă şi nu există cale de întoarcere…

luni, 23 noiembrie 2015

Albă ca Zăpada dictează încălzirea globală

La serviciu nu fu bine. Deloc. Multă muncă şi căldură mare în birou. Am stat cu uşa deschisă o vreme, ceea ce făcea mai respirabil aerul din incintă, apoi, colegul meu cel mic, brunet şi cu pielea albă(e varianta masculină a Albei ca Zăpada, numai că el are un egou cât toţi cei 7 pitici, plus încă 2 ai lui, de prin alte poveştiîi poartă cu el pe creieraş), la un moment dat a decretat că îl trage curentul la rinichi, aşa că a închis uşa şi a început să ne fredoneze o melodie, de s-au strâns porumbeii pe la geamuri să îl asculte, exact ca în povestea cu prinţesa!

În mai puţin de un minut simţeam că mă sufoc! Am privit cu speranţă către ceilalţi colegi şi am sugerat să deschidem geamul. Nici măcar! Se pare că ideea cu geamul e şi mai “baubau” decât cea cu uşa.

După 15 minute, pe fondul căldurii, a claustrofobiei dar şi a bufeurilor mele, m-a luat cu leşin. M-am ridicat, m-am dus în office, am deschis ambele geamuri, m-am pus între ele, am luat un pahar mare cu apă rece şi mi-am reglat acolo temperatura ca un husky în frigider. Apa am băut-o, în ciuda intenţei de a mi-o turna în cap.

La revenirea în birou, efectiv ieşeau aburi din calculatoare şi trupuri. Dar îmi revenisem aşa că am zis veselă: “Dacă tot facem saună aici, mâine o să îmi iau şi eu costrumul de baie şi un prosop.”

N-a ţinul prea mult veselia mea, căci în 20 de minute, iar mă lua cu leşin. Aşa că am fugit din nou în frigiderul dintre geamuri din office, ca să îmi revin. “Lasă că e bine aşa. E ca şi cum aş înota pe sub apele calde… Mai ieşim, mai luăm o gură de aer, mai bem o limonadă… Mai vorbim niţel la telefon…”

Am revenit sub apă. Temperatura crescuse simtitor. “Frateeee, aici si Nemo s-ar topi!” am gândit.

Le-am spus colegilor că nu pot lucra astfel şi am întrebat dacă pot da telefoane de pe hol. N-a răspuns nimeni. Aşa că m-am scufundat sub lava aceea. Aparent cuminte, dar eu eram vigilentă să nu leşin p'acolo.

Sunam clienţii să îi programez a doua zi pentru instalări. La primele 10 telefoane am fost un exemplu de bunăvoinţă, căldură faţă de “clientul nostru” şi profesionalism împletit cu o iubire infinită faţă de omul de la capătul firului. Apoi, telefon după telefon, ţipete după ţipete, reproş după reproş, am tăiat întâi elanul, apoi căldura şi, în cele din urmă, şi bunăvoinţa. Au rămas totuşi profesionalismul şi o mare răceală care nu mai dădea drept la replici sau glume celor de la capătul firului. Şi care se datora şi efortului de a-mi păstra mintea limpede, acolo, în camera aceea de testat valenţele de amfibie tropicală.

Unu mai ciupit şi cu chef de glume, se găseşte să îmi reporşeze că sunt rece cu el, clientul, şi că ar trebui să fiu aşa, mai caldă şi mai prietenoasă. “Zi şi mai sexi, să fie treaba treabă-n pana mea!” am gândit eu încinsă de apele tropicale prin care înotam de vreo 40 de minute.
Am repetat ca un papagal de iceberg textul, am primit confirmarea pentru oră şi vroiam să închid, când îl aud pe domnul mucalit spunând languros. “Duduie, dar te rog să mă suni înainte să vină băieţii de la instalări, cu vreo 10 minute, să nu fiu cu amanta pe acolo să ne prindă indecent!”Şi dă-i şi râzi de unul singur de gluma pe care numai el o gusta. M-am abţinut să îl întreb cu aceeaşi voce profesională şi rece “Sunteţi sigur că 10 minute vă sunt de ajuns cu amanta?”
I-am răspuns, spre neferirea lui(parcă îi făcusem un duş rece, fericitul de el!) “Desigur, voi nota menţiunea că doriţi să fiţi sunat de băieţii din echipă cu 10 minute înainte.”

Pauză iar. De reglare căldură corporală. Şi oxigenat creier. Căci simt şi cum aerul se rarefiează. Iar colegul nostru, altul decât Alba ca Zăpada(el e un frate de-al lui Baloo, unul de treabă), ia sărmanul pastile de oxigenare celulară. L-au costat o căruţă de bani. Să îi cer un pumn? De pastile? Nu, mai bine fug la aer!

La întoarcere, temperatura în birou era undeva identică cu cea de pe vârful unui vulcan, aşa că m-am făcut că uit uşa larg deschisă.
N-a mai fost închisă de Alba ca Zăpada. Cred că nu mai putea nici ea… Pardon, el!

A venit şi vestea minunată că a doua zi mă pot duce la biroul meu, unde pot regla temperatura după cum vreau eu! Ba chiar pot să îmi mut biroul afară, dacă aşa am chef!
Binecuvântată veste!

Poate pomâine mă sună de pe Venus şi mă întorc acasă şi scap de încălzirea asta globală dictată de Alba ca Zăpada, în ciuda lui Baloo care are nevoie de oxigenare!

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

De-ale vichingului

Mi-a vârât sub nas o felie de pâine cu icre.
Ştia că mi se luase de ele încă de dimineaţă, căci, numai după două guri, greu îmi picaseră.

-Nu vreau, măi… Ia-le de aici!
-Poate vrei o coastă de purceluşşş, sau mai am nişte slănină…

Da, se distra pe seama mea. Îmi luasem banane şi salată verde şi asta plăniam să mănâc. Nimic în plus.

Dar, cum stătea el aşa, cu icrele celea întinse spre mine, mi-am amintit cum, în urmă cu vreo 7 ani, când eram noi pe la începuturi de relaţie, mi-a adus la teatru, în buzunar, un sandvich cu icre cu ceapă. Ştia că nu mâncasem nimic în ziua aceea şi atât avea de mâncare pe acasă.

Ei, câţi dintre voi aţi mai primit vreodată un astfel de dar?! 

M-a amuzat teribil gestul lui şi, chiar şi acum, când îmi amintesc de expresia cu care mi-a întins tartina aceea cu icre şi ceapă, pe scările teatrului, mă înduioşez. Avea figura unui copil care împarte bomboane.

Desigur, a fost cea mai bună tartină din lume şi, să fiţi siguri, nu o voi uita niciodată.

Acuma, aceeaşi tartină îmi era întinsă, numai că el se distra pe seama mea. I-am povestit amintirea de la teatru, el şi-a îndesat tartina în gură şi, aşa, în chiloţi şi în tricou, a început un dans bezmetic de păpuşă legată cu sfori de mâini. Tare se mai distra! Râdea şi se maimuţărea. Era haios, chiar dacă râdea de mine.

Am trecut pe langă el, l-am înţepat cu degetul arătător şi l-am ciupit un pic de burtă.
Râdea în hohote.

Brusc s-a oprit din dansul acela de ursuleţ trăznit, m-a privit fix, cu ochii holbaţi, şi, extrem de serios, mi-a spus:
-Izauro, mă mănancă spinarea! Dar rău de tot! Ia uită-te tu şi vezi ce am acolo!
Din două mişcări şi-a dat tricoul jos şi s-a întors cu spatele către mine. Pe spatele lui lat şi cârlionţat trona o firimitură de pâine.
-Gata, am rezolvat. Aveai ceva mâncare pe spinare.
-Nu, nu era asta… Că încă mă mănâncă!

-Păi da… te mănâncă…

De-a frunzele pe stradă

Pe aleile dintre blocuri, vântul se joacă cu frunzele. Ne-a prins urma şi umbra, a aşteptat să trecem de primul colţ, şi le-a mânat, stol înaripat, tomnatic, pe calea noastră, după noi.

Mă întorc la ele. Le surprind o clipă, răzleţe şi învolburate, cum se joacă sub mâna vântului. Ca la un semn, toate, se cuminţesc şi se lipesc de asfalt.

Aşteaptă să îmi reiau drumul, apoi şi ele îşi reiau dansul în spatele meu.

Îţi spun: “Uite, astea sunt frunzele noastre. Le-am scos la plimbare.”

Tu mă priveşti nedumirit. Ştii tu că nu ai luat nimic de acasă şi nu prea înţelegi ce e în mintea mea.

Îţi desluşesc mesajul doar de mine ştiut: “Uite, se ţin acum după noi! Vezi să nu calci pe ele să le striveşti… Poate le găsim locul înapoi, în pom…”
 
Tu îmi spui doar: “Izauro, luăm şi noi nişte măsline la întoarcere?”

Brusc, frunzele, la un semn nevăzut şi doar simţit al vântului, ne învăluie buluc din spate şi ne-o iau înainte, dansând nebunatice în faţa noastră. Puţin probabil să le mai prindem din urmă şi să le punem la locul lor…

Îţi spun: “Ştii, nu mai avem multe frunze pe acasă…”


Tu nu mă mai priveşti acum şi doar completezi: “Şi nişte vin!”

Scrisoare către tine

Sunt femeia din viaţa ta acum. Nu ştiu mâine. Dar acum sunt aici, iar tu nu eşti… Chiar dacă te afli la mai puţin de 1 m distanţă, tu nu mai eşti pe aceeasi vibraţie cu mine.

Deseori nu auzi ce spun. Uneori repet, dar, tot mai mult, aleg să tac, căci am obosit să îmi tot repet cuvintele…

Au fost momente în care sintonia dintre noi era atât de curată, încât nici nu aveam nevoie de cuvinte pentru a comunica… Dulci momente…

Acum, însă, e ca şi cum toamna a dat buzna peste toate, simţirea s-a fragmentat în mii de frunze arămii, şi, una câte una, acestea s-au desprins din noi şi au căzut adânc pe pământ.

Sprijinită în cot, te privesc intens. Mă iei de bărbie şi îmi întorci capul în altă direcţie. Apoi râzi şi îmi spui “Tu nu ştii că nu e frumos să te holbezi la oamenii de lângă tine?!”
“Nu mă holbez, doar te caut…” îţi spun eu. Tu râzi din nou, te smulgi din căutarea mea şi te duci să îţi faci o cafea.

Da, ştiu că încă mă mai iubeşti, dar ai uitat să şi exprimi asta şi vine iarna între noi.

Eu nu voi intra cu bocancii pe aleea vieţii tale şi nici nu voi aştepta să ningă peste mine. Într-o bună zi, când voi simţi că şi ultima frunză de simţire s-a dus dintre noi şi te voi privi doar ca pe un prieten bun, îmi voi lua bocancii sub braţ şi, tiptil, o să mă strecor afară din cercul nostru de frunze-simţiri, căzute adânc pe pământ…

vineri, 20 noiembrie 2015

Postamentul omului contemplativ

Mi-am făcut un obicei din a-mi savura cafeaua cu scorţişoară de pe postamentul de la malul mării. De fapt e balconul de lemn care a fost folosit astă vară ca punct de pornire pentru tiroliana de la Zorile. Aceea care te ducea în mai puţin de 20 de secunde în valurile mării.

Ma opresc pe Ştefan ce Mare, la magazinul de cafea de lângă Prăvălia cu Cărţi. Magazinul cu pisica gri cu ochi galbeni. Fix la 8.30, căci timpul e preţios dimineaţa, iar ei atunci deschid. Cer un espresso cu lapte. Am bănuţii pregătiţi. 3 lei şi încă 50 de bănuţi. Cât se prepară licoarea, pregătesc două pliculeţe de zahăr brun, scorţişoara şi beţişorul amestecător. Dintr-o singură mişcare le adaug toate în pahar, le amestec, pun capacul şi sorb prima gură.

Apoi, cu paharul fierbinte în mână şi cu mare grijă să nu vărs vreo picătură din preţioasa licoare de dimineaţă, pornesc spre postament.

Mă aşez statuie pe el. În fund. Cu picioarele atârnând în gol la vreo 10 m înălţime. Rămân aşa, în contemplare, câteva minute.

Uneori soarele irizează printre nori. Alteori lipseşte cu desăvârşire, sau mă îmbracă pieziş în raze puternice.

Uneori se aude o pasăre cântând. Alteori mai multe.

Uneori un porumbel zboară pe deasupra mea. Alteori zboară un stol.

Uneori o barcă pleacă de la mal. Alteori câteva vapoare stau încremenite pe linia orizontului.

Uneori un om aleargă de-a lungul malului. Alteori mai mulţi.

Uneori scot aparatul şi mai fur câte o captură. Alteori nu fur nimic.
Din când în când mai sorb câte o gură din cafeaua cu scorţişoară.

Şi, întotdeauna, aud cum îmi creşte părul cu furnicături dulci în creştetul capului, asemeni firului de iabă de sub picioarele mele.


Acela e postamentul omului contemplativ în mirajului dimineţilor la malul mării.

Gânduri împleticite şi interferenţe cu o chitară

Sunt pe stradă. E frig afară. Răsuflarea mea se vede în aer ca un abur. De parcă fumez. Nu, nu pot face cerculeţe din abur. Doar norişoare.

Trec pe lângă supermarketul de pe colţ. Pe trotuar, din borcanul cu fasole de pe pervazul îngust al magazinului, agentul de pază îşi ia micul dejun.

În vestibulul bancii, acolo unde sunt bancomatele, o văd pe ţiganca cu puradelul ei, Ricardo. Au dormit acolo. Îi ştiu de ieri, căci, în parc, le-am dat ultima sarma. Apoi nu am mai scăpat de ei. Mi-au pozat şi mi-au povestit. “Suntem din Palas. Îl duc în fiecare miercuri la împărtăşit p’ăsta mic.” Vorbea frumos ţiganca. Îmi plăcea să o ascult. Era împăcată cu prezentul şi cu ceea ce trăia. Deloc agresivă. Chiar avea o voce blândă şi zâmbea usor. Îi puteam vedea dinţii albi, incredibil de albi… în contrast cu pielea uşor arămie.

Cu cafeaua în mână mă îndrept către mare. Din sens opus se apropie un alt om, tot cu o cafea în mână. Ne zâmbim complice.

Vichingul e supărat. Îl simt uşor agresiv în supărarea lui. Nu îi trece nici după ce a luat masa. Îl tot întreb ce are. Evită să răspundă. Eu insist. El mă priveşte şi mă întreabă sincer interesat: “De ce insişti dacă vezi că nu vreau să îţi spun?” Îi răspund firesc: “Ca să îmi spui.”
El nu mai zice nimic. Eu mi-am amintit de fostul soţ care mă întreba la fel, dar agasat: “De ce vrei să intrii în sufletul meu, ce crezi că vei găsi acolo?!”
Ustură cuvintele astea ascunse. Nerostite. Asemeni celor înfierate pe piele. Dansează roşii, încinse în spaţiul dintre noi. Pot însemna orice. Îţi imaginezi. Creezi scenarii. Oare ce ascunde?! Şi de cine?! Şi de ce?!

Sună Simba. Tonul vocii lui mă pune, inutil, în gardă. Mă ia pe ocolite. “Vreau să îţi spun ceva. Am observat că Alesia îşi bate puii… Aşa, degeaba… Ai idee de ce face asta?”
Da, observasem şi eu asta. E irascibilă şi, de câte ori îi prinde p’ăia mici prin raza ei de acţiune, le dă câte o lăbuţă şi se infoaie la ei cu un sunet care nu lasă nicio cale de interpretare. Mesajul e fără echivoc. Puii se retrag nedumiriţi din calea ei, cu mutriţe de îngeraşi poznaşi, nevinovaţi. De fapt, sunt 2 mici-mari profitori pufoşi şi irezistibili. Au deja 4 luni şi ea a reuşit să îi înţarce de vreo 4 zile. Cu lăbuţa îi ţine acum la distanţă. O înţeleg, căci puii s-au făcut ditamai găliganii, iar ea e una singură. Uneori, noaptea, nici nu ştiu dacă umbra care trece pe lângă mine e un pui sau e Alesia. Aproape au ajuns-o ca dimensiuni.
După ce aflu întrebarea, mă relaxez, căci tonul îngrijorat şi uşor temător al lui Simba îmi crease o mică tensiune. Îi răspund pe măsură şi pe acelaşi ton. “Ai temă să studiezi psihologia Alesiei. Ia caută tu pe google: de ce îşi cafteşte Alesia puii?!”

Nu e nici 5 şi s-a întunecat afară. Am tot calabalâcul de we cu mine: laptop, cameră foto, încărcător, obiectivul de 200 al lui Andrei. Cică l-a uitat la mine. Dar eu ştiu că mi l-a lăsat. Căci ştie că îmi place, iar el, prea prins acum în poveşti, aleargă fără cameră.

Aseară am fost la concert de chitară, voce şi poezie. Hm… Chitara mea pe unde o fi?... După ce o găsesc, mai trebuie doar să învăţ să cânt la ea… Şi să te ţii atunci! Câte le-oi mai spune!
Da?! Câte?
Toate! Le voi lua din jur şi le voi arunca pe coarde! Să sară care încotro s-o nimeri!

Ne construim viaţa secvenţă după secvenţă. Uneori interferăm cu vieţile paralele, acelea care ar fi putut fi dacă… Cu fiecare nouă alegere pe care o facem, secvenţa se schimbă.
Aseară, într-o astfel de viaţă paralelă, din care am surprins frânturi, nu eram singură. Lângă mine era un bărbat care mă iubea. Şi pe care îl iubeam. O vreme am simţit deschiderea acelei clipe. Vibram odată cu chitara de pe scenă. Dulce moment, căci am revenit de acolo, înapoi în viaţa asta în care el nu există, îmbogăţită cu o nouă recunoaştere.
Uitasem de el. Partenerul divin. Acel bărbat care mă poate face să cânt pe o scenă, chitară de lumină cu corzi de iubire. O vreme l-am aşteptat. Apoi drumul a continuat, dar fără el şi a lui mână măiastră. Undeva e un “dacă” unde am inversat alegerea…

Zâmbesc la gândul că lângă mine, paralel, mai e o Iza care trăieşte povestea unei iubiri împărtăşite. Care are un martor la viaţa ei. Şi ştiu că pot oricând să fac schimbul cu ea. Dacă

joi, 19 noiembrie 2015

Mereu în aşteptare, pierdem clipa şi ocazia de a trăi

Mă îndreptam către staţia de autobuz. Din depărtare am văzut că mai era o singură persoană. “Ah,am gândit, abia a trecut… O să am de aşteptat…”
Aşa că mi-am luat locul acolo, pe trotuar, lângă tăbliţa de RATC cu un singur număr pe ea: 51., În poziţia de aşteptare.
În urma mea a mai venit un om. S-a aşezat şi el în aceeasi poziţie de aşteptare.

Acum eram 3 persoane, exact ca suricatele la pază. Numai că noi, oamenii, priveam toţi, ţintă, în aceelaşi sens de venire a autobuzului.

Brusc un gând răzleţ mi-a trecut prin cap: “Ce stupid ar fi să privesc acum în sens opus… Sau în altă direcţie… La fel de concentrată…”

Nu m-am putut opri să nu meditez un pic la deprinderea aceasta a omului de la oraş de a-şi petrece astfel timpul în staţia de autobuz: la pândă, concentrat total cu privirea pe orizontul de unde ar trebui să vină dragonul RAT. De parcă această focalizare, la unison, ar grăbi cumva momentul împlinirii noastre de călători interstaţiali.

De ce oare facem asta? Copiii nu procedează aşa. Ei ţopăie în jurul părinţilor, sau savurează asumat o îngheţată. Ei nu ademensc autobuzele, ci doar dansează dansul venirii lor!
Noi, oamenii mari, stăm la pândă. Atât de concentraţi, încât uităm să mai respirăm.

Privim aşa, încolo, de unde ştim că trebuie să vină el, şi uităm de noi… cu ochii pe viitorul apropiat. Atat de concentraţi, incât aproape scăpăm tot ce e în jur.

Odată, când devenisem suricată în staţia de autobuz, în dreptul meu oprise maşina un coleg de serviciu care mergea fix în acelaşi loc ca şi mine. Deschisese portiera şi mă striga de vreo 20 de secunde. Eu nu îl auzeam şi nu îl vedeam. Aşteptam total asumat şi profund dedicat autobuzul cel mare! Nu aveam ochi şi nici urechi pentru altceva, altă ocazie! Aproape se pregătea să plece, căci din spate veneau alte maşini, când l-am observat şi m-am urcat rapid în masina lui…

Stupid, nu?!

Mă întreb de câte ori de-a lungul zilei nu procedăm la fel ca suricatele… Suntem atât de fixaţi pe ceea ce ne aşteptăm să vină, să primim, să auzim, să trăim, încât nu mai vedem ce este de fapt sub nasul nostru. Ratăm ocaziile! Căci universul ne trimite, dar noi nu primim, căci nu vedem. Sau vedem, dar nu înţelegem. Mintea noastră nu percepe decât atât atât cât îi dăm voie.


Poate de aceea se spune că mintea e ca paraşuta: amândouă sunt utile doar dacă sunt deschise…

Măreţia clipei de regăsire


Măreţia interioară e greu de prins în cuvinte…

Atunci când o întâlneşi, te bandonezi, regăsindu-te undeva sus… în înalt… Curat, luminos, plin de iubire.

Când ai parte de ea, deprinzi aripi…

Uneori o întâlnesc brusc, după un colţ de melodie… Sau fotografie… Sau cuvinte… Sau o privire plină de iubire… Sau un sărut în deplina sintonie a iubirii…

Binecuvântată stare… Dacă toţi am fi, la unison, în această stare divină, am putea muta muta munţii în cer…

Am deveni creatori! Am înverzi planeta! Am limpezi cerul! Am curăţa apele! Am duce totul înapoi la firesc…

Pentru că nemărginită e deschiderea acestor aripi… Întregul univers te susţine… Pluteşti…

Da, fericirea e în interior, iar forţa omului e mare atunci când găseşte calea către ea… Abandonează-te acestei clipe, dă-ţi drumul, eliberează-ţi sufletul, lasă-l să zboare către spirit…

Iubesc şi sunt iubită… Măreaţă întâlnire…


Trăieşti iubirea doar cand o dăruieşti, şi, dacă ţi se întoarce, darul tău se multiplică…

miercuri, 18 noiembrie 2015

De umbra ta nu poţi scăpa, oriunde te-ai muta!

Azi, ca de obicei, mi-am servit prânzul în parc.
De data asta pe o piatră antică, un cap de coloană, căci băncile au dispărut.

În mijlocul unei alei, în picioare, două doamne trecute de 55 de ani, poate chiar 60, îşi povesteau viaţa. Era un murmur continuu care creştea în intensitate. La un moment dat am auzit clar despre ce discutau. Fie mi se acordase mie auzul la vorba lor, fie ridicaseră ele tonul.

Una se plângea celeilalte de faptul că în cartierul unde locuieşte sunt numai oameni răi, ba chiar e unul care s-a dat le ea. “Şi nicimăcar nu era un bosechetar, sau ceva de genul… Era un om în toată firea!”
Atunci am privit în direcţia ei curioasă şi ochii mei au găsit o doamnă vopsită, aranjată, machiată, dichisită… Scria pe ea cu litere mari: Disponibilă!
Nu m-am mirat că acel bărbat rău s-a dat la ea. Sărmanul şi-a urmat instinctul, încurajat fiind de ceea ce vedeam până şi eu.

Discuţia a continuat în aceeaşi notă de nemulţumire pentru cei din cartier. “Ᾰsta e motivul pentru care vreau să mă mut. Dacă aş fi aici, mai în centru, aş putea şi eu să merg la un teatru, o operă, un ceai, ceva! Aşa, mă prinde noaptea pe drum şi se iau derbedeii de mine… Numai oameni răi!”

Mă gândeam cât de stupid e, totuşi, să te muţi dintr-un apartament în altul, pe motiv că vrei să fii mai aproape de teatru. Şi cât de naivi sunt oamenii când cred că dacă schimbă locul dar îşi păstrează năravul şi disponibilitatea, cei din jur îi vor vedea altfel. Şi, drept urmare, se vor comporta altfel.

Căci, peste tot pe unde mergem, întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru a mai învăţa ceva. De lecţiile vieţii nu ai cum să scapi, chiar dacă te muţi în centru, sau chiar în teatru!

Oamenii de care fugi şi pe care îi judeci, îi vei regăsi oriunde te-ai duce! Căci îi atragi. Poate că universul aranjează astfel treburile, încât şi ei să se mute o dată cu tine, sau poate confecţionează repede alţii, cu alt aspect, dar cu aceleaşi apucături. Sau poate, pur şi simplu, îi porţi în tine şi ei doar se manifestă pe oriunde fugi!

Altfel spus – îi iei la pachet cu tine însuţi!


Sau: de umbra ta nu poţi scăpa, oriunde te-ai muta!

Stihuri nocturne

E târziu în noapte, sau devreme în dimineaţă. Ne întrecem în stihuri. Suntem într-o poveste în care, uneori, ne întâlnim suflet pe suflet, inimă pe inimă.

Ne jucăm cu vorbele. Le strângem grămadă ca pe un braţ de frunze şi le aruncăm în sus. Ele zboară o vreme prin aerul cald dintre noi, apoi, asemeni unor aripi fără trup, ating pământul. Se orânduiesc cumva cu sens, după linii nevăzute, exprimând esenţa clipei.

Îmi spui că bei un pahar de vin rozaliu.
Eu întreb dacă e un pahar cu un picior. Tu îmi spui că nu, că s-ar putea pierde preţioasa licoare. Eu îţi spun că dacă paharul ar avea două picioare, unul pe pământ şi al doilea în cer, nu s-ar mai pierde nimic.

Tu îmi spui că dacă ar fi să mă vezi pe stradă fără aparatul foto de gât, ar fi ca atunci când, în plină vară, aş ieşi pe stradă fără lenjerie intimă şi cu fustă mini. Eu îţi spun că te înşeli, căci vara, dacă port mini, port şi budigăi. Din aceia numiţi şi “moartea pasiunii”. Cu prohab.

Te întreb despre ce vorbim. Îmi răspunzi că vorbim codificat ca să nu fim înţeleşi de cei din jur.
Important e să ne înţelegem noi. Între noi. Ne înţelegem noi cumva, habar nu am cum!

Apoi trecem la dezbătut lucruri serioase cum ar fi: pe care parte a patului vrei să cobori dimineaţa ca să ştiu pe care parte a inimii tale mă cuibăresc.

Gata, stingerea!
Închide tu primul!
Ba tu!
…..

Aşa au adormim – contopiţi într-o îmbrăţişare lungă, pe o scară către cer… 

Sintonia unei iubiri

Te simt aici, aproape şi îmi place senzaţia…

Mă înfior pentru că ştiu că te gândesti la mine aşa cum… uitasem că e cu putinţă…

Îţi simt dorul şi dragul…

Îţi simt dorinţa de a-mi dărui totul şi a mi te dărui cu totul…

Simt cum te abandonezi fluxului dintre noi…

Laşi garda jos… Egoul se topeşte…

Îmi sopteşti abia simţit cuvintele care mă învăluie în divinitate…

Îmi spui că tu eşti eu… Şi eu sunt tu… Poate de aceea simt cum cresc… Acum am 4 ochi, 4 urechi, 4… Totul e dublat. Mai puţin inima care este una singură mai mare…

Un fâlfăit cald de aripi trece pe deasupra capului meu şi pe lângă urechile mele… Am fost într-o îmbrăţişare de înger, mesagerul simţirilor tale.

Închid ochii şi mai mult spre interior şi îmi văd inima care acum e a noastră, a amândoura.


Distanţa dintre noi, căci eşti la mii de  km depărtare, a devenit un drum pe verticală pe care păşim acum amândoi, într-o sintonie deplină.

marți, 17 noiembrie 2015

“Sunt o doamnă, căci stau la bloc!”

Sunt o femeie trecută ușor de 40 de ani și, când sunt întrebată de vârstă, e necesar să calculez, pentru că de vreo câțiva ani am pierdut socoteala timpului trecut şi petrecut.
 
Îmi amintesc cum priveam oamenii ajunși la această vârstă când eram copil. Mi se păreau oameni mari, înțelepți, așezați și demni de respect. Ei păreau să le ştie pe toate, iar eu eram atât de mică şi năucă...

E, acum, fiind în pielea lor, nu mă simt deloc așa cum estimam că ar trebui să fie. Ciudat, dar din interior lucrurile îmi par cu totul altfel!

De aceea sunt surprinsă și, uneori, chiar deranjată de apelativul “doamnă”. Mă uit în jur să văd dacă mai e cineva înafară de mine. Nu, sunt doar eu. Deci eu sunt “doamna”! Mama ei de doamnă!
 
Nu mă simt deloc a fi o doamnă... Şi nici o domnișoară... Nu mă împac cu niciunul din cei doi termeni. Dacă îmi spune cineva “domnişoară” îl bănuiesc de ironie și sarcasm, iar dacă mă apelează cu “doamnă”, nu sunt sigură dacă se referă la mine. Iar dacă insistă cu acest “doamnă”, chiar mă simt iritată şi îi spun ironic că: “Da, sunt o doamnă, căci stau la bloc!”
 
Deci, ce sunt?
 
Păi, sunt Brîndușa oficial, Iza pentru prieteni și Izaura pentru viching.
…..
…..
De ce, totuși, mă deranjează aşa mult acest cuvânt? Şi de ce nu mă pot împăca cu domnia aceasta, mai ales când mi se adresează tinerii... Cred că nu mă deranjează deloc să mă apeleze așa oamenii de aceeași vârstă cu mine, sau chiar mai în vârstă, dar iau foc când cei mai tineri decât mine mă strigă “doamna Brînduşa”!
 
Pentru că, în trupul acesta ușor trecut de 40 de ani, este un suflet de copil, vesel, poznaș, plin de idei năstruşnice, oricând gata să facă tumbe, să sară în pat sau de pe șifonier, să smotocească pisoi, să toarcă alintat sub mângăieri şi să urle o melodie noaptea, pe stradă cu o bere în mână.

Pentru că timpul care a trecut are doar valoarea aceea a câştigului interior şi nu îl pot asocia deloc cu ceea ce se vede din afară.

Pentru că de aici, din mine însămi, sunt un om deschis şi cald, gata oricând să te tragă de atenţie, chiar virulent, că vezi prost! Da' prost de tot!

Da, poate că sunt o doamnă pentru că nu mai vreau să pierd vremea aiurea şi preţuiesc la maxim fiecare clipă petrecută frumos… Sau, altfel spus, sunt o doamnă pentru că timpul a căpătat o altă valoare, interioară, şi se rezumă la un acum fără vârstă.
.....
.....
Totuşi, nu s-ar putea mai bine să îmi spuneți …“toamnă”?!

Mişcarea feministă şi pierderea feminităţii



Mişcarea feministă Femeile sunt diferite de bărbaţi şi e minunat că e aşa. A fost, însă, un moment în care femeile şi-au dorit să devină egale bărbatului şi au cerut dreptul la muncă, dreptul la vot, dreptul la pantaloni şi chiar dreptul de a bea cot la cot în crâşmă cu bărbatul.
 
Aşa a început mişcarea feministă. Care, de fapt, a “ridicat” femeia de la rangul de fiinţă divină, respectată la cea de fiinţă exploatată şi hulită cot la cot cu bărbatul.
 
Înainte de mişcarea feministă, femeia avea un rol special Înainte de mişcarea feministă, femeia, prin educaţia pe care o primea şi o dădea mai departe, avea un rol foarte important în societate: acela de a cultiva şi exprima creativitatea prin toate formele de artă posibile(muzică, pictură, decoraţiuni interioare, etc), de a se ocupa îndeaproape de educaţia şi îngrijirea copiilor şi de a-şi susţine soţul în tot ceea ce înfăptuia. Erau vremuri în care, deşi bărbatul făcea lucrurile importante, femeia era motoraşul din umbră, fiind cea care creea cadrul necesar. 
 
Mişcarea feministă – încurajată de sistem Adevărul este că mişcarea feministă a convenit de minune celor din sistem şi chiar a fost încurajată de aceştia, pentru că din momentul în care femeia a început să muncească, numărul impozitelor şi taxelor percepute pe salarii, a crescut simţitor, iar aceasta le-a adus mai mulţi bani.
Şi, deloc de neglijat, când femeia a plecat de acasă la muncă, nu a mai avut timp pentru educaţia copiilor şi a fost nevoită să îi plaseze în locurile de educaţie special amenajate de sistem. Un foarte mare avantaj pentru sistem! Căci, din acea clipă, efectiv a avut cale liberă către modelarea şi îndoctrinarea după bunul lui plac, a noilor generaţii.
În plus, femeia nu a mai avut timp pentru a-şi educa şi exprima creativitatea, ceea ce, din nou, a fost un mare avantaj, pentru că omul creativ este aproape imposibil de controlat, el având spiritul viu.

Nici că se putea mai bine! Şi toate acestea au fost cerute chiar de femei! Dacă ar fi venit bărbatul cu planul acesta mârşav, cu siguranţă s-ar fi observat aberaţia... Dar aşa, femeile şi-au făcut-o cu mână lor... Eu cred, însă, că planul acesta tot de la un bărbat a plecat şi a fost dibaci insinuat femeilor.
 
În ziua de azi, femeia se luptă mai mult decât bărbatul pentru a-şi trăi viaţa că fiinţă spirituală, căci ea, mereu, e nevoită să se împartă între copii, casă, serviciu şi propriile ei aspiraţii. Bărbatul este construit astfel încât să fie întreprinzător şi să nu simtă că se împarte între menirea lui şi aspiraţiile pe care le are.
 
Azi nu mai suntem zeiţe şi lucrăm cot la cot cu bărbaţii Cu toate simţim această presiune şi cred că fiecare dintre noi, femeile, a conştientizat marea păcăleală reprezentată de mişcarea feministă, care ne-a îndepărtat de calea aceea firească pe care femeia îşi exprimă creativitatea, cântă, pictează, dansează şi creează o atmosferă plăcută în cămin, având tot timpul şi deschiderea pentru a-şi educa, aşa cum se cuvine, copiii. Dacă înainte de mişcarea feministă, noi, femeile eram scriitoare, soprane, pianiste, bone, profesoare, eram calde şi tandre, respectate de bărbaţi şi tratate, mai mult ca azi, ca fiinţe divine, azi alergăm între casă şi serviciu cu câte două sacosi în mâini şi un copil de fustă. Zilnic, la serviciu, luăm cuvântul în şedinţe şi ne susţinem punctul de vedere, muncim cot la cot cu bărbaţii(puţine mai sunt meseriile în care nu sunt şi femei) şi chiar plecăm prin delegaţii. Apoi, ajunse acasă, pregătim cina, mângâiem copiii, facem temele cu ei şi ne mai achitam şi de îndatoririle de soţie, dacă nu picăm moarte de oboseală în pat, lângă el, bărbatul căruia, îi suntem egale...

Aproape că nu ne mai rămâne timp pentru noi însene... Uităm să mai fim feminine, iubitoare, creative. Uităm că suntem, de fapt, zeiţe, şi că menirea noastră este să întreţinem iubirea şi frumosul pe pământ şi nu să muncim 8 ore într-un loc, unde, de cele 

luni, 16 noiembrie 2015

Trecerea la ziua de muncă de 6 ore

Timpul s-a scurtat şi, în ciuda faptului că munca s-a tehnologizat, sarcinile sunt mai multe Azi, trecerea timpului este percepută mult mai compact. De aceea avem mereu sentimentul că suntem pe fugă şi că, oricât de mult ne-am grăbi, niciodată nu reuşim să facem tot ce ne-am propus. Fenomenul este cu atât mai ciudat cu cât conştientizăm şi că o parte din activităţi se pot realiza acum mai repede ca înainte, pentru că au apărut diverse maşini, utilaje sau programe menite să ajute. Deci, teoretic, ar trebui să avem mai mult timp de relaxare şi creaţie. Dar nu e deloc astfel, iar acest fenomen este explicat doar de faptul că, simultan, a crescut şi volumul de muncă alocat unui om.

Altfel spus, pe o parte eficientizăm sistemul, iar pe cealaltă oamenii primesc tot mai multe sarcini.

Sistemul are nevoie de roboţi, iar omul creativ poate crea probleme Fără să ne dăm seama, ajungem să nu mai avem timp pentru noi înşine, pentru explorarea laturii noastre artistice. Uităm să ne mai hrănim sufletul, suntem uniformizaţi, iar sclipirile creative, încet, se sting înăbuşite. Munca poate îndobitoci omul, iar această îndobitocire este bine gândită, pentru că omul care îşi cunoaşte capacitatea creativă, nu mai poate fi îngenuncheat, înfricoşat, ţinut în chingi, legat câte 8 ore de un scaun în faţa unui calculator.

Omul îndobitocit, este docil, robotizat şi el nu va crâcni. El poate fi folosit fără restricţii sau teama că se va împotrivi şi răzvrăti. E un sclav exemplar. El nu are nevoie de timp.

Omul creativ, însă, e conştient de capacitatea sa, ştie că nu are de să se teamă pentru că tot ce îi este necesar poartă cu sine. El nu are nimic de pierdut, căci tot ce contează este deja în interior. Iar ce este în interior este păstrat şi hrănit cu sfinţenie şi iubire de omul creativ. El nu va permite să treacă nici măcar o zi în care să nu îşi exprime şi hrănească creativitatea! Dar pentru aceasta el va avea nevoie de timp.

Deci, dacă nu i se va lăsa timp pentru el însuşi şi va fi ţinut cât mai mult la muncă, sunt şanse mari ca el, omul liber, să devină acel robot-scalv atât de mult dorit de sistem.

Dacă în Suedia funcţionează, de ce nu ar merge şi la noi?! În urmă cu cca o lună şi sub formă de test în doar câteva firme, Suedia a adoptat ziua de muncă de 6 ore. Primele efecte deja se simt: oamenii sunt mult mai motivaţi. Se investeşte mai puţin timp în întâlnirile formale, iar angajaţii, motivaţi de faptul că petrec mai mult timp cu familiile, prietenii sau cu ei înşişi, sunt mai eficienţi, mai asumaţi, mai concentraţi. În acele firme cheltuielile au scăzut cu 25%, iar randamentul a crescut. Angajaţii sunt mai fericiţi şi petrec mai puţin timp folosind telefoanele sau reţelele de socializare la serviciu, focalizându-se mai bine pentru a-şi finaliza taskurile în timp util.

Atât de simplu! Şi asta numai prin scurtarea cu 2 ore a programului de muncă!

Da, e o idee minunată! Pentru că omul nu este un robot şi, oricât s-ar încerca robotizarea lui, el rămâne o fiinţă spirituală şi creativă, care are nevoie să cultive aceste aspecte!  

Şi, pentru că azi avem mai puţin timp la dispoziţie(doar 16 ore în loc de 24 de ore cât avea o zi), e firesc să petrecem mai puţin timp la serviciu.

O utopie în care cred Deci, dacă în Suedia s-a putut, iar în decurs de o lună rezultatele au fost încurajatoare atât de partea angajatorului cât şi a angajatului, la noi de ce nu s-ar putea trece la un program de muncă de 6 ore?! Şi nu numai la noi! În întreaga lume!
Da, ştiu, unii vor răspunde ferm: “pentru că Suedia e cu mulţi ani înaintea noastră şi ei deja au o bogată cultură în respectul faţă de angajat şi om”.

Eu, însă, rămân fermă în utopia mea şi susţin sus şi tare: da, sunt pentru trecerea la ziua cu 6 ore de muncă, căci vreau mai mult timp pentru mine însămi şi ştiu că pot face foarte bine în doar 6 ore toate activităţile pe care acum le desfăşor în 8 ore. Căci mintea omului de multe e capabilă dacă omul e motivat, fericit şi împăcat cu sine! Eu chiar cred că astfel am putea deveni mai asumaţi şi mai eficienţi în ceea ce muncim!

Un angajat fericit este un angajat eficient

Petrecem prea mult timp în defavoarea noastră Tot ceea ce nu ne face să ne simţim bine se încadrează la lucruri nefolositoare omului.Tot ce ne aduce bucurie, satisfacţia lucrului bine făcut, sentimentul că este de folos celor din jur şi nu e în zadar, tot ce e realizat într-un ritm relaxat şi cu zâmbetul pe buze, este în folosul nostru, al tuturor oamenilor.
Restul se încadrează la activităţi pentru “cooperativa munca în zadar”. Căci nimic din ce a fost realizat încrâncenat, încruntat, contra cronometru şi cu “Sabia lui Damocles” deasupra capului, nu e menit să reziste sau să ducă la rezultate benefice pe termen lung.

Oamenii ar trebui să muncească cu zâmbetul pe buze Oamenii ar trebui să se asigure, înainte de a începe munca, că se simt bine, că şi-au pus zâmbetul pe faţă şi că acesta nu e unul formal, ci unul real.
Iar companiile unde se doreşte creşterea productivităţii, de aici ar trebui să înceapă: angajaţii au condiţiile necesare să înceapă ziua de muncă cu ceea ce îi face să se simtă bine? Un ceai, o cafea, un fruct! O muzică în surdină – una bine aleasă care să ajute prin vibraţiile ei la creşterea concentrării. Un aparat salin pentru ionizarea atmosferei şi chiar o pisică torcând într-un colţ al biroului!

S-ar putea continua cu analiza volumului de muncă. Poate că unii au prea multe sarcini şi nu au timp să le realizeze corespunzător – drept urmare, în acel departament lucrurile sunt atât de încrâncenate încât se poate tăia tensiunea cu cuţitul. Zâmbetele şi cuvintele frumoase nici nu mai intră în discuţie, căci toţi sunt contra cornometru pentru a termina ceea au de lucru în ziua respectivă. De obicei aici găseşti oameni care nici nu ar şti ce să facă cu timpul liber şi care, deloc întâmplător, nici nu prea au ce face pe acasă. Dar aceştia au o mare problemă şi nu trebuie luaţi ca etalon, dimpotrivă! Ei trebuie ajutaţi, eventual cu consiliere psihologică, căci munca aceasta robotizată, încrâncenată, care se reia iar şi iar a doua zi, este un semn clar că acel om fuge de el însuşi şi de confruntarea cu problemele interioare pe care le are. E un om dependent de muncă, iar el trebuie tratat!

Un mediu de lucru sănătos este unul în care oamenii îşi zâmbesc, îşi vorbesc frumos, se salută politicos, încep ziua cu un ritual de relaxare. Poate fi chiar o mică meditaţie, sau câteva exerciţii de Tai Chi, în natură.

Important nu e să munceşti ca robul, ci să intrii în starea aceea în care mintea ta e deschisă către cele mai eficiente soluţii şi în care ceea ce faci este în consens cu tine însuţi. Căci atunci lucrurile sunt bun făcute şi menite să reziste.

Trăim într-o lume a vibraţiilor Tot ceea ce ne înconjoară, înainte de a se înfăptui, are un plan energetic, nevăzut. Dacă această energie este una benefică, curată, atunci înfăptuirea planului se va realiza cursiv şi firesc, fără oprelişti, lipsuri sau sincope.
Totul pleacă de la gândul dintâi, primul care trasează planul energetic al viitoarei realizări fizice. Nimic nu ar trebui lăsat la voia întâmplării şi toate ar trebui concepute în deplină conştientizare a faptului că omul este un mare generator de vibraţii şi că multe se pot rezolva aproape de la sine, dacă suntem într-o stare mentală pozitivă şi se vor încurca tot de la sine, dacă suntem într-o stare mentală nepotrivită, lipsită de pozitivism.

Schimbarea opticii angajatorului. E timpul ca angajatorul să conştientizeze faptul că afacerea lui va avea succes doar dacă oamenii implicaţi în ea sunt relaxaţi, motivaţi, prezenţi şi conştienţi de ceea ce fac. Şi ar trebui să elimine acei şefi incapabili să motiveze şi să creeze o atmosferă plăcută într-un birou.

Iar cei dependenţi de muncă – atât de apreciaţi acum şi aşezaţi prin poziţii de conducere pentru că, aparent, ei sunt dedicaţi companiei, când, de fapt, ei nu au ce face cu viaţa lor şi vin la serviciu ca să nu se întâlnească cu ei înşişi pe acasă, iar la serviciu îşi varsă frustrările şi fricile asupra celor pe care îi coordonează – ar trebui îndrumaţi către locuri de consiliere.

Cred că întrebarea binecunoscută de la orice interviu de job “Unde vă vedeţi peste 5 ani?” ar trebui înlocuită cu întrebări de genul: “Cât de des zâmbiţi într-o zi şi ce vă ajută să vă relaxaţi”? Sau “Ce este mai important pentru dumneavoastră: să petreceţi timpul acasă, cu familia şi prietenii, sau să staţi pe baricade la biroul, la locul de muncă”? Sau “Consideraţi că un angajat care îşi face treaba cu zâmbetul pe buze poate avea un randament mai mare decât unul încrâncenat şi posomorât”?

Da, aşa văd eu lucrurile şi ştiu că mulţi vor încadra optica aceasta la “utopie”. Dar, deja am punctat: totul începe cu un plan mental, energetic, şi dacă mai e şi de bun simţ şi spre binele tuturor, curând va căpăta contur şi în planul fizic.

Aşa să fie!

duminică, 15 noiembrie 2015

Există şi oameni care nu fac umbră degeaba pămantului

-Acţiunea “Plantăm fapte bune” desfăşurată cu voluntari pe 14 noiembrie, simultan, în 18 localităţi din toată ţara şi care a avut ca obiectiv plantarea  într-o singură zi a unui număr de 1 milion de copaci -


 Am fost  la plantat de pomi cca 700 de oameni: voluntari civilii din Constanṭa ṣi Peṣtera, soldaṭi americani, poliṭie, jandarmi, ISU. 700 de suflete care au cântat imnul României ṣi care au ṭinut un moment de reculegere pentru cei din Colectiv… Momente emoṭinonante, recunosc…

A trecut pe acolo ṣi vestitul primar din Peṣtera(cel care a dat copiilor din localitate biciclete ṣi apoi tablete ṣi a mai reuṣit să aducă alte câteva realizări minunate pe panoplia Peṣterii). Şi chiar a participat la planater. Se pare, însă, că el ar fi trebuit să se ocupe de câteva lucruri de care nu a mai avut timp(să poziṭioneze în dreptul brazdelor cazmalele ṣi puieṭii necesari).  În lipsa acestora, voluntarii deja prezenṭi pe brazde, au aṣteptat cu ochii în soare ṣi zâmbetul pe buze, tractorul despre care se ṣtia că trebuie să apară.
A venit el ṣi tractorul cu un nenea poliṭatuil cocoṭat în remorcă, care, în ciuda faptului că ne-a subliniat de vreo câteva ori că “Deṣi nu e treaba lui, o face!”, a vut bunăvoinṭa nemărginită să ne dea puieṭii din remorcă.

Acum, înarmaṭi cu tot ce trebuie, am mai aṣteptat doar jumătate de oră să vină ṣi ṣeful de lot(un nene cărunt cu un portavoce) care să dea primele indicaṭii.
În tot acest timp, voluntarii hotărâseră să mai aṣtepte fix 10 minute venirea lui şi, dacă nu apărea, să se apuce de treabă. Marea dilemă era dacă plantarea se făcea în ṣanṭul dintre brazde, sau pe brazde.
Câṭiva s-au ṭinut de cuvânt ṣi chiar s-au apucat de treabă. Plantaseră deja câṭiva puieṭi pe brazdă, când a apărul ṣi ṣeful de lot, nenea cel cărunt cu portavoce, care, impacientat a strigat că nu e bine ṣi să se oprească! Era la doi paṣi de un voluntar când îi striga indicaṭiile preṭioase prin portavoce.
“Dar de ce ṭipaṭi la mine?”
“Nu ṭip”. I-a strigat din nou nenea ṣef de lot de la doi paṣi prin portavoce.

În fine, cam după o oră de la ajungerea noastră acolo, toată lumea avea tot ce era necesar ṣi mai ṣtia ṣi ce are de făcut, aṣa că ne-am pus pe treabă. Am reuṣi ṣi eu, printre fotografii, să plantez câṭiva puieṭi. Aṣa, cât să pot spune că am pus ṣi eu mâna ṣi pe cazma ṣi pe puieṭi.

Apoi am revenit la bază, unde ne aṣtepta o masă. Eram deja la rând pentru mâncare ṣi mă înveselisem cu un păhărel de ṭuică fiartă, când am primit vestea că e timpul să ies din rând, pentru că urma să mă ridic la cer ca să fac poza de grup.
Am bifat şi poza de grup, care, desigur, nu a fost compact. Aşa că au ieşit mai multe fotografii de grup răzleţ şi în continuă schimbare, realizate de la o înălţime de cca 15m unde am fost ridicată cu braţul unei utilitare. Mai ceva ca Chiriţa în balon!

Apoi am revenit la masă, care a fost pe săturate şi pentru toată lumea.

Dincolo de momentele dezorganizate care s-au ivit pe parcursul zilei şi care cred că au apărut şi pentru că nu erau aşteptaţi atât de mulţi voluntari, cei 700 de oameni strânşi acolo, au plantat cca 50.000 de puieţi. Au venit părinţi cu copii, unii chiar in cărucior. Şi ştiu că toată lumea a simţit satisfacţia lucrului bine făcut, în consesn cu natura. A fost un puternic sentiment de uniune şi cooperare pentru a realiza cu toţii un acelaşi obiectiv. Şi e minunat să simţi că, dacă ne unim nimic nu este prea greu sau imposibil. Că omul are un potenţial enorm şi că, odată pornit pe cale nimic nu îl va opri!

Da, a fost minunat să mă aflu acolo printre toţi acei oameni care, fiecare în felul său, a contribuit la înfăptuirea unui lucru benefic pentru toţi.

În acest mod şi dacă se vor stopa  despăduririle abuzive, poate că mai avem o şansă să nu rămânem fără p