Postamentul omului contemplativ

Mi-am făcut un obicei din a-mi savura cafeaua cu scorţişoară de pe postamentul de la malul mării. De fapt e balconul de lemn care a fost folosit astă vară ca punct de pornire pentru tiroliana de la Zorile. Aceea care te ducea în mai puţin de 20 de secunde în valurile mării.

Ma opresc pe Ştefan ce Mare, la magazinul de cafea de lângă Prăvălia cu Cărţi. Magazinul cu pisica gri cu ochi galbeni. Fix la 8.30, căci timpul e preţios dimineaţa, iar ei atunci deschid. Cer un espresso cu lapte. Am bănuţii pregătiţi. 3 lei şi încă 50 de bănuţi. Cât se prepară licoarea, pregătesc două pliculeţe de zahăr brun, scorţişoara şi beţişorul amestecător. Dintr-o singură mişcare le adaug toate în pahar, le amestec, pun capacul şi sorb prima gură.

Apoi, cu paharul fierbinte în mână şi cu mare grijă să nu vărs vreo picătură din preţioasa licoare de dimineaţă, pornesc spre postament.

Mă aşez statuie pe el. În fund. Cu picioarele atârnând în gol la vreo 10 m înălţime. Rămân aşa, în contemplare, câteva minute.

Uneori soarele irizează printre nori. Alteori lipseşte cu desăvârşire, sau mă îmbracă pieziş în raze puternice.

Uneori se aude o pasăre cântând. Alteori mai multe.

Uneori un porumbel zboară pe deasupra mea. Alteori zboară un stol.

Uneori o barcă pleacă de la mal. Alteori câteva vapoare stau încremenite pe linia orizontului.

Uneori un om aleargă de-a lungul malului. Alteori mai mulţi.

Uneori scot aparatul şi mai fur câte o captură. Alteori nu fur nimic.

Din când în când mai sorb câte o gură din cafeaua cu scorţişoară.

Şi, întotdeauna, aud cum îmi creşte părul cu furnicături dulci în creştetul capului, asemeni firului de iabă de sub picioarele mele.

Acela e postamentul omului contemplativ în mirajului dimineţilor la malul mării.