Mereu în aşteptare, pierdem clipa şi ocazia de a trăi

Mă îndreptam către staţia de autobuz. Din depărtare am văzut că mai era o singură persoană. “Ah,am gândit, abia a trecut… O să am de aşteptat…”

Aşa că mi-am luat locul acolo, pe trotuar, lângă tăbliţa de RATC cu un singur număr pe ea: 51., În poziţia de aşteptare.

În urma mea a mai venit un om. S-a aşezat şi el în aceeasi poziţie de aşteptare.

Acum eram 3 persoane, exact ca suricatele la pază. Numai că noi, oamenii, priveam toţi, ţintă, în aceelaşi sens de venire a autobuzului.

Brusc un gând răzleţ mi-a trecut prin cap: “Ce stupid ar fi să privesc acum în sens opus… Sau în altă direcţie… La fel de concentrată…”

Nu m-am putut opri să nu meditez un pic la deprinderea aceasta a omului de la oraş de a-şi petrece astfel timpul în staţia de autobuz: la pândă, concentrat total cu privirea pe orizontul de unde ar trebui să vină dragonul RAT. De parcă această focalizare, la unison, ar grăbi cumva momentul împlinirii noastre de călători interstaţiali.

De ce oare facem asta? Copiii nu procedează aşa. Ei ţopăie în jurul părinţilor, sau savurează asumat o îngheţată. Ei nu ademensc autobuzele, ci doar dansează dansul venirii lor!

Noi, oamenii mari, stăm la pândă. Atât de concentraţi, încât uităm să mai respirăm.

Privim aşa, încolo, de unde ştim că trebuie să vină el, şi uităm de noi… cu ochii pe viitorul apropiat. Atat de concentraţi, incât aproape scăpăm tot ce e în jur.

Odată, când devenisem suricată în staţia de autobuz, în dreptul meu oprise maşina un coleg de serviciu care mergea fix în acelaşi loc ca şi mine. Deschisese portiera şi mă striga de vreo 20 de secunde. Eu nu îl auzeam şi nu îl vedeam. Aşteptam total asumat şi profund dedicat autobuzul cel mare! Nu aveam ochi şi nici urechi pentru altceva, altă ocazie! Aproape se pregătea să plece, căci din spate veneau alte maşini, când l-am observat şi m-am urcat rapid în masina lui…

Stupid, nu?!

Mă întreb de câte ori de-a lungul zilei nu procedăm la fel ca suricatele… Suntem atât de fixaţi pe ceea ce ne aşteptăm să vină, să primim, să auzim, să trăim, încât nu mai vedem ce este de fapt sub nasul nostru. Ratăm ocaziile! Căci universul ne trimite, dar noi nu primim, căci nu vedem. Sau vedem, dar nu înţelegem. Mintea noastră nu percepe decât atât atât cât îi dăm voie.

Poate de aceea se spune că mintea e ca paraşuta: amândouă sunt utile doar dacă sunt deschise…