Mi-a vârât sub nas o felie de pâine cu icre.
Ştia că mi se luase de ele încă de dimineaţă, căci, numai
după două guri, greu îmi picaseră.
-Nu vreau, măi… Ia-le de aici!
-Poate vrei o coastă de purceluşşş, sau mai am nişte slănină…
Da, se distra pe seama mea. Îmi luasem banane şi salată
verde şi asta plăniam să mănâc. Nimic în plus.
Dar, cum stătea el aşa, cu icrele celea întinse spre mine,
mi-am amintit cum, în urmă cu vreo 7 ani, când eram noi pe la începuturi de
relaţie, mi-a adus la teatru, în buzunar, un sandvich cu icre cu ceapă. Ştia că
nu mâncasem nimic în ziua aceea şi atât avea de mâncare pe acasă.
Ei, câţi dintre voi aţi mai primit vreodată un astfel de
dar?!
M-a amuzat teribil gestul lui şi, chiar şi acum, când îmi amintesc de
expresia cu care mi-a întins tartina aceea cu icre şi ceapă, pe scările
teatrului, mă înduioşez. Avea figura unui copil care împarte bomboane.
Desigur, a fost cea mai bună tartină din lume şi, să fiţi
siguri, nu o voi uita niciodată.
Acuma, aceeaşi tartină îmi era întinsă, numai că el se distra
pe seama mea. I-am povestit amintirea de la teatru, el şi-a îndesat tartina în
gură şi, aşa, în chiloţi şi în tricou, a început un dans bezmetic de păpuşă
legată cu sfori de mâini. Tare se mai distra! Râdea şi se maimuţărea. Era
haios, chiar dacă râdea de mine.
Am trecut pe langă el, l-am înţepat cu degetul arătător şi
l-am ciupit un pic de burtă.
Râdea în hohote.
Brusc s-a oprit din dansul acela de ursuleţ trăznit, m-a
privit fix, cu ochii holbaţi, şi, extrem de serios, mi-a spus:
-Izauro, mă mănancă spinarea! Dar rău de tot! Ia uită-te tu
şi vezi ce am acolo!
Din două mişcări şi-a dat tricoul jos şi s-a întors cu
spatele către mine. Pe spatele lui lat şi cârlionţat trona o firimitură de
pâine.
-Gata, am rezolvat. Aveai ceva mâncare pe spinare.
-Nu, nu era asta… Că încă mă mănâncă!
-Păi da… te mănâncă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu