………………….
Mesagerul – “Cântăriți-vă, vă rog
frumos!”
Deși era frig, m-am cuibărit pe o bancă. În
parc. În bătaia piezişă a soarelui. Care m-a luat în mâinile lui fierbinți și m-a
încălzit pe îndelete. Picoteam ca un pui de găina sub aripa mamei cloșcă. Îmi era bine acolo,
pe banca aceea, aşa, înfășurată în soare.
M-am trezit din picoteală cu un cântar la
picioare și cu un nene în fața mea care îmi spunea foarte serios: “Cântăriți-vă,
vă rog frumos.” Ciufulită și buimacă, nu
înțelegeam ce vrea… De ce mă roagă să mă cântăresc… Am bânguit: “Nu, mulțumesc. Nu vreau să mă
cântăresc”, iar el a plecat fără niciun alt cuvânt, tărându-şi picioarele şi
rugând alte persoane, la fel de serios, să se cântărească.
Apoi m-am gândit că nici nu vroia bani, ci vroia
doar să ne spună cât cântărim pe pământul ăsta, dacă ne evaluăm faptele…
………………….
Scena
durerii
De departe am văzut tinerii strânși la
micul altar înfiripat lângă hartă… Erau acolo multe candele roșii, pâlpâitoare…
“Sunt pentru cei care au murit arși în club acum 2 nopţi…”
M-am ridicat de pe bancă, atrasă fiind de
acel loc. M-am apropiat de zona de comemorare și am simțit un val de
compasiune…
Ştiu că cea mai mare durere pe care o poate
trăi un om e să îi supraviețuiască propriului copil… Cumplită durere... Am
murmurat “Dumnezeu să îi ajute să treacă prin toate...”
O întâmplare teribilă, aproape fără noimă…
Oameni care au ars de vii într-un club, la un concert rock… Zeci de părinţi
rămaşi în urma lor… Panică, oameni călcându-se în picioare, durere… Mărturii
cutremurătoare… Imagini tulburătoare…
………………….
Compasiunea
şi empatizarea
Ştiu că toţi cei care avem copii am simţit
durerea părinţilor ai căror copii au fost în acele momente acolo… Şi ne-a trecut o clipă prin minte, tuturor,
că ar fi putut să “fie copilul meu”… Ceea ce ne-a făcut să empatizăm complet cu
suferinţa acestor momente.
A fost un mare sacrificiu. Iar evenimentul
din club a fost urmat de altele… Prin lume… Soldate cu sute de morţi… A fost un
val de sacrificii, oameni care au plecat brusc şi în suferinţă, contribuind la
creşterea vibraţiilor planetare pentru ca noi, ceilalţi, cei rămaşi, să
înţelegem mai bine. Să dobândim cunoaşterea.
Iar sacrificiul lor este aproape imposibil
de înţeles de părinţii rămaşi neconsolaţi pentru mulţi ani de acum încolo în
urma copiilor lor şi are sens doar dacă noi, ceilalţi, realizăm că singura
cale ca să te salvezi este să îl salvezi pe cel de lângă tine. Chiar
şi atunci când viaţa ta este în pericol, tu să îţi păstrezi iubirea, cumpătarea
şi compasiunea necesare ca să nu îi calci pe ceilalţi în picioare, ci să îi
ajuţi să iasă din impas.
……………………….
Cântărirea
evenimentelor şi lecţia iubirii
Eram în microbuz. În înghesuială. M-am
gândit că eram acolo la fel de înghesuiţi ca tinerii din acel club şi că, dacă
se va răsturna microbuzul, probabil ne vom călca în picioare unii pe alţii ca
să ne salvăm propria viaţă… Şi am simţit atunci un val de iubire şi compasiune
pentru toţi cei din microbuz, am simţit cum mă fac mai mică şi eliberez mai
mult loc în jurul meu. Am simţit cum egoul meu se topeşte în acea cunoaştere
interioară divină.
Şi am ştiut că tot ce s-a întâmplat zilele
acestea pe pământ, dincolo de toate poveştile şi mărturiile cutremurătoare,
reprezintă o lecţie de netăgăduit: e momentul schimbării şi al iubirii… E
momentul trecerii către compasiune, înţelegere, împăcare…
Grea lecţie… O lecţie dată cu preţul unei mari
suferinţe…
Atârnată de bara din microbuz, ascultam
acum cu lacrimile şiroind pe obraji banala discuţie dintre doi tineri care nu
se puneau de comun acord asupra cinei şi se ciondăneau pe acest subiect… I-am
întrebat în gând dacă sunt conştienţi de faptul că alţi tineri ar da acum orice
pentru a putea pregăti cina pentru iubitul sau iubita care nu mai e…
Am trimis un gând plin de iubire doamnei
care a coborât supărată şi frustrată din microbuz pentru că şoferul nu auzise că îi solicitase
să oprească la farmacie, iar el trecuse de staţia dorită… Şi mesajul: “Bucură-te
că poţi merge câţiva paşi pe jos… Câţi alţii nu mai pot face asta acum ca să
înţelegem noi, cei rămaşi, că tot ce contează e să iubeşti…”
Am privit în jur cu inima deschisă şi am
simţit cum toţi cei de lângă mine îmi răspund la fel… Bărbatul care era pe
scaun, jos, în spatele meu, şi-a strâns şi mai mult picioarele ca să îmi facă
loc… Cei doi oameni din lateral au început să işi vorbească prietenos… Cineva
mă privea acum cu o întrebare în ochi – căci observase lacrimile de pe obrajii
mei… Totul se schimbase… Era ca şi cum, brusc, toţi cei din microbuz ne cunoşteam
de când lumea şi ne bucuram de întâlnirea aceea…
Am ajuns acasă îmbogăţită cu o puternică
cunoaştere... Ceva s-a trezit în mine… Ştiu că tot ceea ce s-a întâmplat, şi
care, înainte, părea stupid şi fără sens… acum are un puternic mesaj: tot ceea
ce contează este iubirea şi toate nenorocirile care s-au întâmplat în ultimele
zile, toate, duc către acelaşi mesaj.
Singura cale ca să te salvezi, este să îl salvezi pe
cel de lângă tine şi să faci asta în iubire şi compasiune. Totul devine posibil
şi ne poate fi bine tuturor, dacă ne sprijinim unul pe celălalt deplin şi
curat, în totală iubire. Ca şi cum cel de lângă tine ar fi copilul tău, sau o
bucată din tine, sau chiar tu însuţi. Pentru că toţi suntem suflete ale
aceluiaşi spirit iar scopul vieţii e să ne iubim noi pe noi înşine şi noi între
noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu