De ce a murit pisica?

Colegii din faţa mea sunt ca două păpuşi trase de aţe.

Mă doare capul(sunt sigură că deasupra biroului, pe acoperiş, sunt nişte antene, sau staţii de amplificare, căci ştiu foarte bine senzaţia aceea produsă de undele electromagnetice; în plus, la 15 minute după ce mă îndepărtez de birou, durerea încetează) iar ei se întrec în glume fără haz. De genul:”Iaca de ce a murit pisica.”

Nu m-am putut abţine să întreb: “A câta oară?!”

Unul vorbeşte în germană, celălalt îi răspunde în rusă.

Sunt puşti, sunt prinşi în job, afectaţi. 

Mie mi se pare că se pierd prea mult în detalii şi îşi complică viaţa şi taskurile, dar… ei aşa sunt obişnuiţi să lucreze.

În fine, e timpul lor.

Dar acum devine şi timpul meu, căci m-au chemat aici să mă pună să fac acele lucruri pe care ei nu mai au timp să le facă, pentru că au multe detalii de dat, ba la telefon, ba băieţilor care tot intră şi ies din birou. Prea multe, prea afectate, prea egotice.

Da, problema lor devine acum a mea… Se vorbeşte prea mult şi prost…

Acum unul din ei fredonează. Celălalt îl întreabă, uşor agasat: “Te simţi bine?!”

Apoi inversează rolurile. Pentru a 5-a oară eu urmăresc cum se face rocada. Cu maxilarul crispat din cauza durerii de cap(da, sunt antene deasupra mea!) le spun şuierat: “Voi ştiţi de câte ori aţi repetat faza asta cu fredonatul… Pe rând?!”

Par să nu înţeleagă, dar, cel puţin, nu mai fredonează…

Şefa de birou, cea care se ocupă cu programarea joburilor pe echipe, îmi spusese că se poate lipsi de mine în următoarele două zile, dar că, musai, are nevoie de mine vineri. Îi trimisesem mail şefului meu şi deja primisem aprobarea pentru această împărţeală. Oricum, am de lucru şi dincolo.

Ideea că voi scăpa măcar două zile de antene şi fredoneală, m-a mai înveselit, aşa că m-am focalizat şi am terminat ceea ce îmi dăduseră de făcut.

Desigur, mi-au mai dat şi altele… De data asta să dau telefoane pe la clienţi şi să obţin confirmarea lor pentru anumite ore. Apoi să programez echipele în aplicaţie.

A fost amuzant, căci era altceva. O vreme. Până m-a pocnit iar durerea de cap…  Parcă mai tare ca niciodată.

Şefa de birou îmi tot dădea detalii pe care nu le mai înţelegeam. Deja erau prea multe.

Am realizat că atitudinea ei, se schimbase uşor, şi nu mai contenea.

Cred că am repezit-o un pic, căci nu mai înţelegeam ce spune, iar cuvintele ei îmi provocau un real disconfort fonic. I-am explicat că îmi bubuie capul şi am rugat-o să îmi transmită fix ce vrea de la mine, fără detalii inutile, căci, oricum, nu mai înţeleg mare lucru…

S-a temperat… Mi-a mai dat vreo două trebi. Le teminasem. Ea părea să pregătească următorul teanc… Am oprit-o “Ştii că plec la 17, da?”

Era 16.55.

“Da, ştiu. Asta şi gata! Te las.”

La plecare mi-am luat rămas bun şi le-am spus: “Ne vedem vineri.”

Şefa de birou, programatoarea, m-a privit inexpresiv. “Nu, căci contez pe tine si joi”. Aveam mailul şefului meu cu derogare şi pentru joi(derogare pe care o cerusem în urma faptului că ea îmi spusese că se poate lipsi de mine şi joi, iar acum o întorcea… Ha! Un astfel de om face programarea echipelor aici…)

Am văzut, pur şi simplu, cum evoluaseră lucrurile. Ea observase că mă descurc bine în ceea ce mă pune să fac, fără număr, aşa că, deja îmi pregătise pentru joi un alt val de telefoane şi programări. Hmmm…  Ar fi fost bine să nu îmi fac treaba, iar, atât de repede şi bine… Of… Mereu uit să mă temperez…

Nu aveam chef să mai stau în biroul acela nicio clipă în plus, aşa că am păstrat remarcile pentru mine, am zâmbit formal şi atât cât îmi permiteau chingile de la tâmple, şi am rugat-o să îmi comunice a doua zi planul pentru joi, ca să ştiu unde vin să îmi execut ziua de sclavie .

Cam asta a fost azi.

Programări în chingi ca să aflu de ce a murit pisica. Oare pentru a câta oară?!

PS: nivelul de saturaţie pentru sclavia asta creşte cu fiecare zi care trece. Curând paharul se umple. Ceva se va revărsa atunci… Probabil ăsta e planul.