Anamneza durerii

O durere surdă creşte în mine… Începe de undeva din bazin… Din osul şoldului… Şi urcă către stomac… O simt grea, mâloasă, tenebroasă… Apoi se târâie ca un şarpe fierbine către plexul solar… Rămâne ghem incins, blocat aici… În cele din urmă ţâşneşte spre afară… Şarpele mă strânge de gât…Mă sufoc…

Încerc să trag o gură de aer exact ca un om căzut sub apă şi tot ce găsesc în aerul din jurul meu, e lava fierbinte…

Nu! Asta trebuie să înceteze!

Durerea asta care, de ceva vreme, îmi ocupă tot timpul şi trupul, nu e firească! Strigă în mine: “Gataaaaa! Oreşte-te! E viaţa ta! E jocul tău! Joacă-l frumos!”

Da, ceva se schimbă… Eu în primul rând.

Nu mai pot înghiţi neghină!

Nu-mi mai pot permite să ignor semnele… Trupul meu nu mai face faţă…

E ca şi cum am devenit casantă… Iar menghina în care stau strânsă de atâta vreme, şi care, înainte, era uşor de suportat, brusc a devenit imposibilă! Mă fărâmă… Mă macină… Iar ceea ce curge trebuie cernut…

Îmi iau în pumni cenuşa scursă la picioare, o pun în ciur, şi le separ toate câte mai sunt…

Durerea de iubire…

Tristeţea de fericire…

Trebuie de vreau…

Aici nu sunt eu de aici sunt eu…

Asta nu îmi aparţine de asta mă reprezintă…

Asta nu mai vreau de asta vreau…

În ciuda durerii care însoţeşte procesul acesta de cernere, ştiu că e un moment benefic şi, de data asta, vreau să merg până la capăt!

Să mă curăţ de tot balastul… Să renasc ca pasărea Phoenix din propria-mi cenuşă cernută!

E o metamorfoză completă şi nu există cale de întoarcere…