Viaţa e ceea ce trăieşti pe verticală

Sunt verde.

Razele soarelui bat pieziş pe pieptul meu.

Dogoresc de căldură. Şi împăcare.

Mă adâncesc în această plăcută senzatie şi simt cum mă încarc ca o baterie solară.

Energia aproape zumzăie în jurul meu...

Realizez că nu îmi este foame.

Doar sete.

Apa care a stat în bătaia soarelui are o uşoară aromă de piersică.

Inspir cu nesaţ o nouă gură de aer. Plămânii mei se înfruptă din soarele care m-a inundat odată cu lumina respirată.

Binecuvântată fie această zi minunată, deschizătoare de porţi energetice.

Binecuvântate fie aceste senzaţii menite să mă facă să conştientizez că sunt energie pură, scăldată în energie pură.

O uşoară adiere de vânt. Exact cât era necesar.

Omule, fiinţă divină, desprinde-te o clipă din iureşul inutil despre care, crezi tu, că înseamnă să trăieşti.

Trăieşti doar atunci când mintea ta se tolăneşte ca un pisoi pe pervazul solar. Şi toarce energiile care zumzăie în jurul tău.

Trăieşti doar atunci când simţi fiori de încântare pe şira spinării. Şi furnicături în creştetul capului.

În rest hibernezi.

Visezi cu ochii deschişi.

Viaţa e ceea ce simţi pe verticală. Iar acolo e loc doar de înălţare. Atunci eşti verde.

Tot ce e pe orizontală se soldează cu rutină, plictis, frică, încrâncenare. Şi nu e viaţă. E doar un coşmar menit să te ţină captiv în propria minte. Atunci nu mai eşti verde.

Verdele e în sus!