Coborâre de pe linia orizontalului

E ora 5. O mână e pe umărul meu stâng, mă zgâlţâie să mă trezesc. Somnul fuge.

Răman o vreme în aşternut, căutând calea înapoi spre somn.

Alesia sare lângă mine. Nu a mai făcut de mult timp asta. Toarce vehement. Se pare că iţele s-au încurcat serios în jurul meu. O mângăi în ritmul torsului. O vreme. Până când, la fel de brusc cum a început, se rupe din sfărăiala dintre noi şi, cu un icnet de prinţesă nemulţumită, sare din pat, de lângă mine. M-a lăsat singură.

Versuri îmi curg prin faţa ochilor. Şarade despre şeful meu.

Se vede treaba că am adormit cu gândul la mesajul unui prieten care, în modul cel mai serios şi formalist, mă felicita pentru noul job. Citise doar titlul postării de pe blog şi nici pe acela întreg. I-am răspuns atunci că totul e şaradă. S-a burzuluit la mine: “Cum poti vorbi astfel”! Acum ştiu că mulţi citesc, puţini şi înţeleg.

Printre ei e şi Lucifer, şeful meu. Nu, nu lucrez în iad, dimpotrivă, dar şeful meu e Lucifer. Cum vine asta?! Iaca, vine!

Mi-am amintit de sentimentul de revoltă şi dezgust simţit la sfatul colegului:”Blochează-l! Nu-i mai da apă la moară. Că stă şi citeşte şi are apoi motiv să comenteze.”

Da, dezgust. Amar. I-am explicat colegului că nu îl pot bloca doar pe Lucifer, dar că îi voi scrie.

E belea mare să ai şeful fan pe blogul tău. Mare belea. Iar Lucifer e belea şi mai mare, că e ranghiunos. Să citească. Dacă n-are ce face în timpul orelor de program. Şi să ia aminte.

E ora 5. Tata cântă. Încă nu am înţeles de ce mă deranjează atât de mult mormăitul ăsta al lui, fără noimă. Ca un bocet. Ca o incantaţie. Şi aseară mormăia. Şi mângâia brânza. M-am dus în bucătărie să îl trag de atenţie că iar e razna, cu mintea măcinând în gol, şi l-am surprins vorbind cu o bucată de brânză în mână. Blând.

Îşi pierde el minţile, sau mi le pierd eu?

Sau, poate, amândoi?

E oare firesc să vorbeşti cu brânza?

Poate că da… Iar nefirescul e acolo unde treci nepăsător pe lângă ea.

Da, am nevoie să înţeleg ce e cu mormaiala asta care mă alertează.

Eu sunt de mult, ştiu, cu mintea pe câmpii. Nu e zi în care să nu visez cu ochii deschişi la o viaţă curată în sânul naturii. Poate la Godeni. Poate la Dumbravă. Poate prin alte locuri unde sunt prietenii mei. Aceia cu care sufletul rezonează. De diverse culori. Unii sunt chiar de pe planeta asta.

Hm… Ce mai era?...

De ce m-am trezit aşa brusc?

Ah, da…

E un moment bun pentru o dorinţă-crez: vreau să nu mai fie nevoie să muncesc nicimăcar o clipă din viaţa mea şi să trăiesc tot ceea ce fac, în deplină bucurie, împlinire şi împăcare.

Ah! Mai e ceva! 

E Ivan, motănaşul! Pe la miezul nopţii făcuse rost de o jucărie dintr-un coşuleţ pe care îl răsturnase cu mare tamtam. Un pix Pinocchio de lemn care făcea mult zgomot pe parchet. L-am luat de pe câmpul de joacă şi l-am băgat în pat, lângă mine, sub plapumă. Pe motănaş, căci pixul l-am pus la locul lui. A stat lângă mine preţ de un minut, după care a zbughit-o pe marginea patului, unde a şi dormit o vreme. A tors toată noaptea firele nevăzute din jurul meu.

El, scumpicul, motănaş persan, care, când îl iei în braţe, ţi se abandonează total. Devine o cârpă persană. N-ai cum să te superi pe el, sau să nu ţi se înmoaie inima când îl simţi aşa: cum ţi se dăruie deplin, cum se lasă plin de încredere în mâna ta, cum se mulează perfect în căuşul palmelor tale, cum te lasă să faci tot ce vrei cu el, să îl ţii în ce poziţie doreşti şi cum ţi-i ţie mai drag. E drept, până acolo unde el nu se mai simte confortabil, căci atunci îşi reia tonusul.

Asta e iubirea adevărată. E ceva de genul cârpelii lui Ivan. E atunci când ai încredere deplină în celălalt şi îţi pui blăniţa toată şi întreaga pufoşenie în mâna celuilalt. Dar nu îi permiţi să te facă căciulă, dacă asta nu îţi place!

E ora 5.40. Tata îşi face curat în cameră. Dă jos de pe şifonier fiecare lucru(şi are o grămadă) şi îi vorbeşte pe îndelete… Da, ceva nu e în regulă aici… Cu brânza parcă avea rost să vorbeşti, dar cu fiecare geamantan şi fulărel din geamantan, sau căciuliţă – pare lucru fără noimă…

Oare ce fac ceilalţi bătrani trecuti de 70 de ani la ora 5 în dimineaţă?...

Gata, mă cuibăresc înapoi. Nu pentru mult timp. Atâta cât mai e. Pupic.

A, şi să nu omit: bună dimineaţa, doamnă Brânză! Cum aţi petrecut noaptea?