Stihuri nocturne

E târziu în noapte, sau devreme în dimineaţă. Ne întrecem în stihuri. Suntem într-o poveste în care, uneori, ne întâlnim suflet pe suflet, inimă pe inimă.

Ne jucăm cu vorbele. Le strângem grămadă ca pe un braţ de frunze şi le aruncăm în sus. Ele zboară o vreme prin aerul cald dintre noi, apoi, asemeni unor aripi fără trup, ating pământul. Se orânduiesc cumva cu sens, după linii nevăzute, exprimând esenţa clipei.

Îmi spui că bei un pahar de vin rozaliu.

Eu întreb dacă e un pahar cu un picior. Tu îmi spui că nu, că s-ar putea pierde preţioasa licoare. Eu îţi spun că dacă paharul ar avea două picioare, unul pe pământ şi al doilea în cer, nu s-ar mai pierde nimic.

Tu îmi spui că dacă ar fi să mă vezi pe stradă fără aparatul foto de gât, ar fi ca atunci când, în plină vară, aş ieşi pe stradă fără lenjerie intimă şi cu fustă mini. Eu îţi spun că te înşeli, căci vara, dacă port mini, port şi budigăi. Din aceia numiţi şi “moartea pasiunii”. Cu prohab.

Te întreb despre ce vorbim. Îmi răspunzi că vorbim codificat ca să nu fim înţeleşi de cei din jur.

Important e să ne înţelegem noi. Între noi. Ne înţelegem noi cumva, habar nu am cum!

Apoi trecem la dezbătut lucruri serioase cum ar fi: pe care parte a patului vrei să cobori dimineaţa ca să ştiu pe care parte a inimii tale mă cuibăresc.

Gata, stingerea!

Închide tu primul!

Ba tu!

…..

Aşa au adormim – contopiţi într-o îmbrăţişare lungă, pe o scară către cer…