Spatiul cade greu, ca o cortina veche de scena, peste fiecare zi ce a trecut cu speranta ca e ultima reprezentatie.
Buimaceala de dimineata...cand constat ca spectacolul, in ciuda proastelor reprezentatii, continua zi dupa zi...si se reia odata cu rasaritul.
Incepe la fel: un ceas desteptator, ferestrele sufletului care se deschid, o raza timida de soare. Durerea ma pandeste rabdatoare la fiecare inceput de zi. Uneori simt ca nu mai poate continua mult asa... Sunt atat de multe spectacole in care caut mantuirea... Acea usurare ca, in sfarsit, am gasit calea.
Sfarsitul e atat de aproape si, totusi, atat de ambiguu...
Cat de multe repetitii mediocre mai sunt necesare?!
Cata durere poate incapea in sufletul ascesta ingenuu, infantil, bland...prea bland?!
Nod in gat...Sufocare...Ochii incercati brusc de lacrimi...
Si, brusc, ca o zvacnire, amintirea mantuirii se insinueaza. Ridic capul, indrept umerii si-mi strig:
-Viata are gust, daca inima ta e tot timpul deschisa!
Un amalgam amar de senzatii...
-Cat de mult pot sa-mi deschid inima?
Atat cat sa schimbi totul! Sa renunti la tot, sa arunci suferinta ca pe o haina ponosita si sa-ti urmezi sufletul.
-Am invatat atata scoala...Atatea examene...Atatea zile, una peste alta, am cautat sa construiesc un drum...
Toate se naruie usor...Fundatia e aproape inexistenta...
O frunza in bataia vantului, asta sunt...
Oare am atins intelepciunea atunci cand constientizam ca singura cale e sa renuntam la tot? Si sa incepem cu ceea ce credem ca reprezinta acel "eu insami"?
Donez! Donez o viata neterminata, un sir lung de reprezentatii, unele fascinante, alte deplorabile!
Ma donez pe mine insami!
Cautati cumva un drum la rosu, neterminat, nefinisat?
Are cineva nevoie de asta?
Hei, e cineva pe acolo?!
