Parasita

Bogdan a ales varianta A, cea in care ramanem prieteni, dar nu mai mult.
Initial alesese varianta B - aceea in care ar fi pus si el umarul un pic, ar fi sunat din cand in cand, ar fi venit in vizita, etc...Aceea in care eram impreuna(adica mai mult decat prieteni).
Dupa trei zile de la mail-ul in care ii propuneam cele doua variante, neprimind niciun semn, l-am intrebat ce a ales. Atunci a fost B, dar azi, s-a razgandit, si a reales - A
Adica nu mai suntem iubiti...Nu mai suntem impreuna. Ciudat, am fost parasita, dar nu ma simt deloc parasita.
Lucrurile s-au clarificat. Ramanem prieteni si fiecare e liber sa-si vada de viata lui. Vom iesi la cafea, pescuit si meditatie impreuna, dar nu mai mult...

Ma intreb de ce insista atat baietii sa fie impreuna cu o fata, adica vor mai multe drepturi asupra fetei(eventual si fidelitate deplina din partea ei), daca nu sunt dispusi sa isi asume si obligatii! Drepturi fara obligatii nu se poate! Nu poti avea drepturi fara sa oferi ceva.
Caci, de fiecare data, ei insista.

Cu Bogdan a fost asa: eu l-am invitat la intalnire, el a acceptat, a incerca sa ma ia in brate. Eu eram rece. Apoi el m-a invitat la o plimbare pe malul marii. M-a dus la Corbul, mi-a dat sa papa si sa beau vin rosu. Eu eram rece.
Apoi m-a dus la el acasa(ma autoinvitasem la o cafea la el), a incercat sa se apropie de mine...L-am respins...pe motiv ca e dezordine in camera lui si nu ma simt bine acolo. Am plecat fara sa privesc inapoi, dar ma cam tulburase...
Apoi eu l-am cautat si l-am intrebat daca pot sa-i fac un program pentru seara aceea. Raspuns: Da.
Incet-incet, timpul a trecut, el a devenit din ce in ce mai obo si nepasator. As putea spune ca ajunsesem la convingerea clara ca nu prea ii mai pasa de mine...Ca la fel de bine, sau poate si mai bine, i-ar fi si singur...Asa ca i-am oferit posibilitatea sa puna punct. Si a pus....
Oricum, prietenia noastra ramane in picioare!

Marturisesc ca ma doare un pic aceasta parasire. In decurs de un an am fost parasita de doua ori...Undeva e o problema...Poate ca la un moment dat ii sperii. Sau cer prea mult...

Sincer, am obosit...Voi fi mult mai transanta, inca de la inceput. Il voi intreba din start ce drak doreste de la mine si de ce vrea sa ne vedem? Nu-i e mai bine singur? De ce insista? Maine o sa-i para rau, cu siguranta, daca nu stie ce vrea...

Nu mai vreau sa cunosc barbati care nu se cunosc, care se dispretuiesc, care nu-si doresc mai nimic de la viata, care cer fidelitate si se intorc apoi cu curul la tine sa doarma linistiti! Am cunoscut destui...
Vreau sa intalnesc un barbat care stie cum e, cine e, ce vrea, tandru, onest, sincer, pe picioarele lui, in relatii bune cu mama, dar sa nu locuiasca cu ea(sa o respecte de la distanta)...Vreau liniste...
Stiu ca nu sunt deloc o pacoste! Stiu ca sunt o companie placuta, vesela, antrenanta...Stiu ca sunt independenta si bine infipta pe picioarele mele, stiu ce vreau!

:(
Si totusi, cu Bogdan era atat de fain...Mereu aveam despre ce sa vorbim...cu el nu ma plictiseam...el nu se supara...
E, uite ca s-a suparat si el! Ca cica as cauta cearta si ii cer prea mult...
offfffff
:((
Abia maine o sa simt cum ma simt. Azi sunt anesteziata...

Cingatoare

Cristian, zis si Simba, imi studia lucrurile de pe fotoliu. Ridicase critic cureaua primita de la verisoare. Neagra, lucioasa, scai cu tinte, departe de a fi stilul meu.
-Tu alta curea nu ai?
-Nu.
Apoi a descoperit cordonul elastic cu catarama adus acasa odata cu rochia vaporoasa cu flori. Rochia e stilul meu, cordonul nu.
-Si asta ce-i?
-O... cingatoare!
-Aaaaa, si vrei sa ma incingi cu ea? Ma bati la fundulet pana il inrosesti? Stii, odata un tip striga la noi de la geam: "Potoliti-va, mai, ca vin acum la voi si va incing"!
-E o cingatoare, nu o incingatoare!
-Aaa... E, acum nu mai are niciun farmec. Pa

Ieri m-am luptat cu apa. M-a prins ploaia inainte sa ajung acasa. Si puhoaiele de strada.
Ploaia era rece. Tricoul se lipise de mine si imi era frig. Aplecandu-ma un pic in fata, ca sa nu curga apa in pantaloni, l-am stors pe mine.
Pe interior, talpile sandalelor devenisera alunecoase. Paseam cu atentie, fara graba, concentrandu-ma sa nu cad.
La intrarea in bazar erau doi oameni. Ma priveau de ceva vreme.
-Nu va mai pasa de ploaie?
-Nu...Acum ca sunt uda, nu mai conteaza.
Dupa o noapte de perpelire pe toate partile, m-am trezit ... bolnava, extrem de obosita cu o stare de greata.
Mi-am dar seama ca abia ma pot tine pe picioare. Cu greutate si cu pasi nesiguri, m-am dus la bucatarie si am facut un ceai hepatic. Am sunat la serviciu si am anuntat ca azi nu vin.
In prima etapa a diminetii, m-am gandit ca mi se facuse rau de la un peste mancat aseara. Uitasem aparaia cu care ma luptasem... Apoi am luat un nurofen - cu mult ceai cu miere - si, cam dupa o ora, am inceput sa ma simt mai bine. Chiar adormisem - de data asta era un somn linistit - cand a sunat mobilul. Era un coleg de la serviciu care avea chef de glume...
Acum mi-e somn...

L'ombelico del Mondo

Adevarul e ca nu mai am rabdare cu cei inconstienti...

Ma iert pentru rautatile si criticile si judecatile pe care le tot emit, ca o mare inteleapta, de ceva vreme incoace.

Am task sa ma controlez si sa tac! Eventual sa nu mai gandesc nimic!

Nu ii pot trezi EU! Ca doar n-oi fi eu l'ombelico del mondo?!
Abia ma pot trezi pe mine...

Asa ca ma iert pentru toata fanfaronada asta de doi bani...

Minerva

E zeita intelepciunii la romani.
Dar acest nume nu ii si inobileaza pe cei care il poarta azi printre noi, pamanteni sau extraterestrii.

De fiecare data ma uimeste modul in care ea, Minerva, colega de serviciu, reuseste sa fie inconstienta de ce se intampla langa ea, de ce face ea insasi, de ce vorbeste, de tonul folosit, de glumele fara haz, de lipsa totala de spirit sau spiritualitate...
Pentru ca e un mod cum rar intalnesti.
Poate doar la oamenii cu mintea macinata de alcool, sau aurolac, sa mai existe aceeasi inconstienta si implicare fara sens, totodata...
Aparent creeaza senzatia ca stie tot. In realitate, e intr-o negura totala.
E nedrept ca vorbeste, se comporta, da sfaturi si te indruma, ca si cum stie despre ce e vorba, cand ar fi drept sa recunoasca ca e de pe alta planeta si ca a venit pe Pamant sa se hraneasca. Cu energia pamantenilor.
E exemplul perfect pentru non-sens. Vorbeste mult, nu spune nimic, nu aude ce spune si nici ce i se spune.

Citeste si fredoneaza cu voce tare("Do-Re-Mi, Magazinul de copii!"), in afara oricarui context!

Orice obiect in mana ei devine, in mod uimitor! - ar putea sa breveteze metodele, un instrument de clampanit, clantanit, pacanit compulsiv!
Odata i l-am luat din mana(era ecusonul de proximitate), caci ajunsesem la limita de suportabilitate:
-Aaa, te deranjeaza?
-Da. Foloseste la ceva sa faci zgomotul asta? Se numeste poluare fonica.
-Poluare fonica...? Scuze, nu stiam ca se aude chiar asa.
Hmmm, poate ca are probleme cu auzul, sau poate am eu probleme cu auzul! Da, am - sunt fudula de o ureche!

Printre altele, Minerva ne-a fost data ca exemplu de angajat dedicat firmei de catre cadrele de conducere...si e privita ca un om de baza in cadrul departamentului Nuclear.



Irelevant, dar enervanta(pentru ca nu stiu sa tac si, daca vorbesc, sa mint), la polul opus ma situez eu, care am probleme cu comunicare si nu ma ridic la nivelul acestui departament.







-In aceasta fotografie sunt eu insami, cu mare grija in exprimare si foarte atenta la comunicare, caci mi-am insusit criticile!



Acum Minerva, desi angajat model si implicat si in continuare, mai e si insarcinat...sau insarcinata. Dupa multi ani de incercari si asteptari.
Ma intreb cum va supravietui fetita ei atacurilor energetice ale mamei... Grea proba si-a ales acest bebe!

Privea pe geamul masinii, cand a remarcat un barbat care impingea un carucior in care era un bebe. De carucior se tinea un al doilea copil, un pic mai mare.
Cu vocea voit modificata, guturala, cu treceri bruste de la o tonalitate mai groasa la una mai inalta, cu buzele tuguiate, lungind cuvintele, fara niciun sens, haz..., spirit... a tinut sa comenteze scena:
-Uite ce tatiiic inconstiiieeeent. Probaaaabiiil e in concediiiuuuu de crestere a copiluuluui. Plimbaaaa copiii, dar nu le-a pus palariuta pe caaap.
-Sau, probabil, e vaduv si atat de amarat, ca nici nu a realizat ca e soare afara - am completat eu.
-Sau, probabil, nu-si iubeste copiii si-i tine fara palariuta ca sa-i omoare si sa scape de griji - aici e un alt coleg.
-Vaaaaaaai! Cum puteti vorbi astfel?! - parea sa fi picat cu picioarele pe pamant. Dar numai parea!
-Dar cine a inceput sa debiteze aberatii? - asta eram eu...

Tot Minerva:
-Barbata-miu mi-a spus: "o punem pe aia mica sa faca asta?"
Hmmmm...Oare de ce nu-i spune "sotul meu" acelui om cu care e maritata si cu care a ramas insarcinata, ci "barbatamiu"... Deci ...ea e "femeia lui" si vorbesc de "aia mica"...
Brusc, mi-a picat fisa, dar m-am abtinut(eroic!) sa dau replica - "Nu cred ca ne intereseaza detaliile din viata voastra intima".
M-am gandit ca o sa-mi treaca daca ma fac ca nu am auzit... Nienienienienie!
Inutil, caci gandul meu a fost preluat de un alt coleg, care a intervenit rarait, pe un ton precaut si plin de bunul simt sagalnic, specific celor din Iasi:
-Sa ma gandesc ca "aia mica" e bebelusul, sau, mai bine nu intreb cine, sau ce e "aia mica"
-Da, "aia mica" e fetita care o sa vina. Barbata-miu(iar???!!) a zis ca primul lucru pe care o sa-l faca cand o va aduce acasa, va fi sa ii arate filtru de cafea, frigiderul...Ca sa stie de unde sa-i aduca aia mica cafea, sau ceva din frigider.
-Deci sotul tau planuieste sa o exploateze pe "aia mica"? am intrebat eu, nemaiputand sa ma prefac ca nu aud.
-E, nuu, glumeste si el! Ne alintam si noi. Fabulam.
Am gandit doar - poate va prostiti, ca numai alint nu e asta..., dar am zis:
-Eu i-as trage o cada in cap sotului meu, daca m-ar alinta astfel! Sa incerce el sa-mi sugereze, macar, ca vrea sa-mi exploateze copilul!
Un alt coleg ma privea incruntat, uimit, fix:
-Ce i-ai trage in cap?
-O cada!
Eram destul de iritata de sarja de tampenii debitate de Minerva, asa ca am tinut sa continui:
-Acum, ca o sa aveti un copil, ar fi bine sa fiti mai constienti de ceea ce spuneti. Nu puteti arunca cu cuvinte astfel, fara sa nu il afecteze si pe bebe.(Nu mai e vorba numai de noi...) O sa faceti din el un mincinos...
Brusc m-am intristat...Am realizat, inca o data, ce soarta si-a ales bebelusul asta...
El popa, ea mito-mama...
Copilul asta... ori ajunge sa se calugareasca - ca sa spele pacatele parintilor, ori o sa perpetueze mito-mania si fabu-latia unei mame extraterestre cu nume de zeita romana.
Si nu cred ca mai putem suporta inca o Minerva, zeita non-sensului la romani!

Eu si cu mine

M-am rupt de somn de aproape 2 ore. Dar nu m-am trezit. Inca tatonez inceputul acestei zile. Si il pandesc e Bogdan. Pe mess. Adica astept sa apara online. De ce? Ca sa-i spun buna dimineata si poi sa ma bag inapoi la somn...
Privesc in jurul meu. La propriu. Sufrageria - camera mea - e plina de contraste.
Masa pentru televizor a devenit un mic sanctuar: lumanari, betisoare parfumate, cristale, cd-uri cu muzica, cd-player...Tot ce e necesar pentru hranirea sufletului... De fapt sufletul are nevoie doar de liniste. De acele momente in care mintea tace.
Langa acest mic departament al sufletului stau aparatele de gimnastica, bine pliate si nefolosite. De vreo 2 luni. Departamentul fizic.
Pe perete atarna tinta cu scai. Era un dar pentru Cristian, dar el a ras, spunand ca nu mai e de jucarii. Eu sunt.
Langa canapeaua cu saltea relaxa - care e cumparata anul trecut - stau eu, pe salteaua pneumatica cu pompa incorporata - care e cumparata sambata trecuta. Aici dorm de atunci. Spre marea mirare a celor care intra in sufragerie. A nu se intelege ca de o saptaman dorm intr-una! Nu asta am vrut sa pictez. Ce vreau eu sa spun(pictez) este ca de o saptamana nu mai folosesc canapeaua.
Cam atat.

Martor tăcut

Uneori avem nevoie de martori la viaţa noastră. Ca să ne tragă de mânecă şi de atenţie când ne pierdem în propriile poveşti.

Era ora 12 când a sunat telefonul:
-Izuca, eu sun la curte, dacă vrei să vii şi tu, ne vedem aici.
-Dragă Mona, eu acum sunt la serviciu, la Cernavodă. Ajung în Constanţa pe la ora 17.30. Ne vedem atunci?
-Da.
Mona e Monica, verişoara mea. Îmi e tare dragă. Nu ştiu de ce. E ceva ce ne leagă dintotdeauna.

În urmă cu câţiva ani - mai exact pe 8.08.2008 - tatal lor şi Nenea Dan pentru mine, a avut un accident vascular şi a rămas cu probleme locomotorii: mâna şi piciorul stâng...
Din fericire, simţul umorului, care era foarte dezvoltat la el, a rămas aproape neatins. Probabil asta îl mai ţine în viaţă. Dar, cu fiecare lună, parcă devine din ce în ce mai serios...

Azi mi s-a părut un pic tulbure Nenea Dan. E adevărat că a trecut aproape o lună de la ultima vizită. Ochii îi erau injectaţi şi nu vorbea foarte coerent.
A ieşit şi el afară, în curte, şi a picotit ca un bebe tot timpul.

Iată cum cercul se închide şi, la un moment dat, ne întoarcem cu mintea de unde am plecat. Dăm în mintea copiilor. Sau dăm mintea copiilor?

Nenea Dan a fost stâlpul familiei mulţi ani de zile. Navigator, comandant la 27 de ani, a întreţinut o soţie, două fete, o mamă soacră bolnavă şi alte câteva rude pe ltângă. A muncit până în ultima clipă. Accidentul l-a avut pe când era la muncă.

Mona nu îl poate ierta pe tatăl ei. Era stâlpul familiei. Iar acum nu mai poate face nimic şi nu se mai poate bizui nimeni pe el. În plus, nu rezolvă situaţia asta, deloc confortabilă, aşa cum făcea întotdeauna.

Între două plânsete isterice ale fiicei, tatăl, a apucat să facă o remarcă plină de bun simţ.
-Da, dar tonul pe care o spui nu mă ajută cu nimic.
-Nu-ţi place tonul?! Dar când îţi spuneam pe un alt ton nu mă auzeai! Aşa sunteţi voi, bărbaţii! Daca vă spune omul frumos, nu auziţi! Daia trebuie să ţipăm la voi! Daia o să rămân eu singură şi nu mai îmi trebuie niciun bărbat!...

Zilnic i se aminteşte cât e neputincios şi că toată lumea a obosit să aibe grijă de el.
Că el nu face niciun efort ca să se facă bine.

A îngânat uşor:

-Mai mult nu pot...

În momentele de luciditate mai zice:

-Nu o fac intentionat…...

Se autorironizează cerşind, parcă, o vorbă bună care nu mai vine:
-Vezi, Moneluşul, am mâncat tot. Şi singur.
-Mda...Vezi că poţi?! Ţi-am spus eu că nu vrei, că de putut poţi!

Soţia e cinică, dar blândă şi şăgalnică în ton:
-Dane, ţie ţi-a dat dumnezeu zile, iar tu le dormi. Nu meritai, măi! Dar lasă, că în toamnă, terminăm amândoi cu zilele astea. În lac sau în mare! Ne urcăm în maina si...

Şi, totuşi, el a papat tot... Ca să le facă pe plac? Sau pentru că îi e dragă viaţa?

Din fericire are memoria din ce în ce mai scurtă. Astfel  încât uită repede toate vorbele spuse în jurul lui. Toată agresivitatea.

În drum spre casă, Mona s-a oprit să salute prin gard un câine dintr-o curte. Un caine frumos, blând, dar care acum şedea înnegurat.
-De obicei nu e aşa. Sare, vine la gard şi mă pupă. Acum e trist...
Câinele s-a ridicat şi a facut doi paşi în direcţia mea. M-a îndemnat cu botul întins printre gratii să îl mângâi.

Monica se priveşte într-o fereastră acum. Contemplativă şi gânditoare. Da, e frumoasă!

Brusc îşi schimbă atitudinea şi direcţia.

-Trebuie să ne grăbim. Corina nu are biscuite de la interfon şi nu va putea intra în casă.
-Dar, dacă vrea să intre în casă, poate suna la un vecin la interfon, nu?
-Da, dar nu sunt vecinii acasă.

-Deci ne grăbim?
-Eu mă grabesc, tu faci ce vrei!

Aşteptasem 4 ore la curte ca să plecăm împreună spre casă şi vroiam să fiu consecventă ideii de a petrece ceva vreme cu Mona.

-Atunci să ne grăbim împreună!

În graba aceasta, Mona a intrat într-un fel de transă. Era pierdută în gânduri. Era departe.

A început să fredoneze o melodie. Destul de tare.

Femeia oarbă de dumica, care cerşea pe aleile dintre blocuri. Aparent îndrumată de un copil, bocea cu lacrimi o poveste numai de ea ştiută.

-Mona, esti OK?
M-a privit hăituită. A urmat un răspuns răstit.
-Da! De ce?
-Ce mai faci?

-….