Sunt un arbore care renaşte

Asculta-ma

Mă deschid.

Asemeni unui arbore îmi trag acum seva din pământ cu o sete incredibilă!

Energia urcă prin canalele adormite. Incepe creşterea pe verticală!

Rădăcinile se înfig mai adânc în sol!

Crengile se înalţă spre cer!

Norii rămân agăţaţi printre crengi ca nişte fuioare deşirate de vată!

Fruntea se descreteşte şi frunzele încep să crească in formă de inimi. Lacrimile, sevă născută din iubire, devin verzi!

Acum sunt un arbore al vieţii!

Inima îsi deschide aripile boţite care devin tot mai puternice!

Păsările încep să învie în cuiburile de spini. Se zbat o clipă şi îşi iau zborul către cer!

Ramurile infrunzite acum dirijează o simfonie a iubirii! Conturul se pierde, devin TOT!

O nouă realitate se naşte!

Aveam nevoie de tine ca să redescopăr naşterea din cenuşă, căci lângă tine am fost un plop trăznit de iubire!

7b271d0f51f934288cf407d1a308d530bb41f91d

Când egoul ucide iubirea

Nu ştiu care a fost înţelegerea dintre noi înainte de întrupare… Nu mi-o mai amintesc… 

Dar simt că nu am împlinit-o…

Am visat… am crezut în visul acela… şi în tine, iubire…

Am destrămat toate structurile care păreau să mă ţină pe loc pentru a fi cu tine…

M-am destramat pe mine însămi până la sânge…

Nimic nu s-a împlinit…

Iar acum, după o eternitate, tot ce vreau este să nu mai simt durerea…

Durerea asta surdă! Care mă strânge de gât…

Ma sufoc… eu în mine însămi… într-o neputinţă crâncenă…

Nu mai pot ajunge la tine… Eşti tot mai departe… Visul devine o amintire însângerată…

Am pierdut prea mult din mine…

Aproape că nu mai sunt nimic din ce am fost…

Am devenit tăcere, suferinţă, încrâncenare deşartă… Viaţa e acum o povară… Mă zbat să mai iau o gură de aer şi doare cumplit!

Cum e posibil ca o iubire atât de mare să doară atât de mult?!

Parcă e un blestem!

Nu pot schimba de una singura ceea ce tu nici măcar nu vrei să vezi…

Şi nu mai pot sta să văd cum te adânceşti în povestea asta pe care nu o înţeleg… şi în care nu îmi mai am locul, rostul…

Ne-am îndepartat atât de mult de sintonia iubirii…

Egoul domneşte între noi, chiar şi acum când am pierdut tot…

Iubirea ar fi trebuit să topească egoul ăsta cretin! Să dea sens întâlnirii noastre! Un sens sublim!

Dar nu a fost deloc aşa…

Lupta interioară s-a extins, ne-a infestat iubirea… care a devenit neputincioasă, slabă, bolnavă…

Tot ce mai pot face e să mă rup din strânsoarea ta. Să mă desprind. Să îmi cos rănile şi să caut un nou vis… 

Renaştere

Mă dezbrac de piele.

Şi odată cu ea de toate mângâierile primite.

Mă dezbrac de muşchi şi tendoane.

Şi odată cu ele de toate îmbrăţişările deşarte.

Îmi iau oasele, unul câte unul, şi le desfac din cartilagii.

Am ramas o cutie toracica şi o coloană vertebrală.

Coastele, casă pentru inima însângerată, se deschid  de la sine.

Ca două aripi de înger uitat pe pământ.

Inima tresaltă, aminindu-şi eliberarea.

Se zbate uşor, legată încă de trup…

Spinii încep să muşte mai adânc din muşchii ei obosiţi…

O pasăre prinsă în mărăcini…

Amintirea unui legământ uitat la naştere devine morfină…

Durerea dispare… se disipă într-o karmă ce va să vină…

Mă ridic din corsetul însângerat, suflet rătăcit prin culisele vieţii…

Şi îmi reiau uitarea într-un alt trup.