duminică, 18 februarie 2018

Când egoul ucide iubirea

Nu ştiu care a fost înţelegerea dintre noi înainte de întrupare… Nu mi-o mai amintesc… 
Dar simt că nu am împlinit-o…

Am visat… am crezut în visul acela… şi în tine, iubire…
Am destrămat toate structurile care păreau să mă ţină pe loc pentru a fi cu tine…

M-am destramat pe mine însămi până la sânge…

Nimic nu s-a împlinit…
Iar acum, după o eternitate, tot ce vreau este să nu mai simt durerea…
Durerea asta surdă! Care mă strânge de gât…

Ma sufoc… eu în mine însămi… într-o neputinţă crâncenă…

Nu mai pot ajunge la tine… Eşti tot mai departe… Visul devine o amintire însângerată…

Am pierdut prea mult din mine…
Aproape că nu mai sunt nimic din ce am fost…
Am devenit tăcere, suferinţă, încrâncenare deşartă… Viaţa e acum o povară… Mă zbat să mai iau o gură de aer şi doare cumplit!

Cum e posibil ca o iubire atât de mare să doară atât de mult?!
Parcă e un blestem!

Nu pot schimba de una singura ceea ce tu nici măcar nu vrei să vezi…
Şi nu mai pot sta să văd cum te adânceşti în povestea asta pe care nu o înţeleg… şi în care nu îmi mai am locul, rostul…
Ne-am îndepartat atât de mult de sintonia iubirii…
Egoul domneşte între noi, chiar şi acum când am pierdut tot…

Iubirea ar fi trebuit să topească egoul ăsta cretin! Să dea sens întâlnirii noastre! Un sens sublim!
Dar nu a fost deloc aşa…
Lupta interioară s-a extins, ne-a infestat iubirea… care a devenit neputincioasă, slabă, bolnavă…


Tot ce mai pot face e să mă rup din strânsoarea ta. Să mă desprind. Să îmi cos rănile şi să caut un nou vis… 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu