Dar simt că nu am împlinit-o…
Am visat… am crezut în visul acela… şi în tine, iubire…
Am destrămat toate structurile care păreau să mă ţină pe loc
pentru a fi cu tine…
M-am destramat pe mine
însămi până la sânge…
Nimic nu s-a împlinit…
Iar acum, după o eternitate, tot ce vreau este să nu mai
simt durerea…
Durerea asta surdă! Care mă strânge de gât…
Ma sufoc… eu în mine
însămi… într-o neputinţă crâncenă…
Nu mai pot ajunge la tine… Eşti tot mai departe… Visul
devine o amintire însângerată…
Am pierdut prea mult din mine…
Aproape că nu mai sunt nimic din ce am fost…
Am devenit tăcere, suferinţă, încrâncenare deşartă… Viaţa e
acum o povară… Mă zbat să mai iau o gură de aer şi doare cumplit!
Cum e posibil ca o
iubire atât de mare să doară atât de mult?!
Parcă e un blestem!
Nu pot schimba de una singura ceea ce tu nici măcar nu vrei
să vezi…
Şi nu mai pot sta să văd cum te adânceşti în povestea asta
pe care nu o înţeleg… şi în care nu îmi mai am locul, rostul…
Ne-am îndepartat atât de mult de sintonia iubirii…
Egoul domneşte între noi, chiar şi acum când am pierdut tot…
Iubirea ar fi trebuit
să topească egoul ăsta cretin! Să dea sens întâlnirii noastre! Un sens sublim!
Dar nu a fost deloc aşa…
Lupta interioară s-a extins, ne-a infestat iubirea… care a
devenit neputincioasă, slabă, bolnavă…
Tot ce mai pot face e să mă rup din strânsoarea ta. Să mă
desprind. Să îmi cos rănile şi să caut un nou vis…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu