O altă zi bizară. Aici, în Cervesina…
Nu, nu am plecat azi. Iar Marius este undeva la 100 de km
distanţă, ca să vândă maşina…
Aşteaptă acolo de mai bine de 5 ore să vină cumpărătorul…
Actele se vor face abia mâine dimineaţă, la prima oră, iar el e nevoit să
rămână peste noapte acolo… În timp ce eu
mă războiesc cu nălucile pe-aici…
Azi a fost torid. Soarele a ars, pur şi simplu.
Rămasă singură, m-am pomenit la poartă cu Angela, vecina lui
Marius. O femeie de 83 de ani care tot mişună pe lângă noi. Ba pe jos, ba pe
bicicletă.
Pentru mine ea e
asemeni unui înger… Chiar dacă nu pricep nici 5% din ce vorbeşte şi mi-a fost
greu să socializez cu ea… Mi-a plăcut să o văd, să o aud, să ştiu că e aici,
lângă noi. Poate datorită numelui ei, care e nume de înger.
Azi, chiar şi ea, a avut licărul acela al oamenilor care vor
o bucăţică din Marius… Mă întreba de un televizor care, poate, nu ne mai
trebuie… O clipă am crezut că întreabă dacă ma uit la televizor şi i-am răspuns
zâmbind că nu, că nu sunt interesată. S-a apropiat cu încă un pas de mine, a
desenat în aer dreptunghiul televizorului şi a pronunţat rar câteva cuvinte din
care am înţeles că îl vroia pentru una din fetele ei… Atunci am privit-o adânc
în ochi, căci nu îmi venea să cred că şi ea vroia ceva de la Marius, şi am
simţit-o cum se ruşinează… A plecat repede Angela…
Am fugit în casă şi m-am ferecat. Ca să scap de soare şi de
toate gândurile.
Vreo 2 ore am mâncat într-una cu ochii la un film rusesc din
care nu am priceput mai nimic.
Am vorbit de două ori cu Marius. Încă aştepta, în maşină, să
vină cumpărătorul care era prin Milano după o altă maşină. Stupid, pur şi simplu!
Dulapurile goale trosnesc.
O muscă mare şi neagră tot bâzâie pe lângă mine. E incredibil de mare şi incredibil de
neagră!
Îmi amintesc cuvintele lui Marius, spuse ca în transă,
într-o noapte, când eu credeam că el adormise:
-Şi tu să nu mai vezi
nimic, vrăjitoareo…
Sunt, din nou, năucă şi îmi simt tâmplele prinse ca într-o
menghină…
Respir greu…
Un miros ciudat vine de afară… E un miros nou… Are ceva de
baltă în el… E rece, greu, înţepător…
Pe fereastra deschisă au dat năvală ţânţarii.
Mâine dimineaţă va trebui să mă ocup de încărcat bagajul în
dubă. Fără Marius, care va fi prins cu actele pentru maşină. Poate că e mai bine aşa… Ca el să nu fie
aici când încui uşa asta verde de Italia, odată pentru totdeauna, în urma mea…
În urma noastră…
Mie îmi e uşor să fac asta. Lui îi e mai greu, căci aici a
stat ultimii 14 ani… În ţara asta în formă de cizmă…
Aşa că această ultimă noapte o voi petrece singură aici,
călare pe bagaje, în casa asta plină de năluci… Năluci care au făcut tot posibilul să ne ţină pe loc sau să ne
despartă...
Dar mâine plecăm! Pentru că mâine e ziua mea şi
Marius mi-a promis cadou de ziua mea această plecare spre casă! Împreună!
