Frăguţele de pe marginea drumului

Bunica trăgea căruţul în sus, către coasta dealului, acolo unde era livada de pruni. În căruţ era o mogâldeaţă de fetiţă. Brunetă cu ochii negrii, privea pe sub bretonul care îi intra în ochi, în sus, la vârfurile pomilor de pe marginea drumului.

-Bunico, mai avem mult?

-Mai e o ţâră. Mai ai un pic de răbdare. Uite, aici sunt frăguţe...

Bunica s-a oprit şi a priponit cumva căruţul să nu o ia la vale cu comoara cu breton.

-Ce sunt frăguţele, bunico?

-O să vezi, draga mea, imediat. Numai stai acolo cuminte să nu cazi şi să facem vreo poznă să ne certe tată-tu.

Bunica s-a aplecat şi a strâns cu mare grijă din tufele pitice de pe marginea drumului câteva fructe mici, roşii şi i le-a dat fetiţei.

-Ia şi papă. Că sunt tare bune!

-Dar mata nu vrei?

-Lasă, papă tu, că eu am mai mâncat.

O privea cu drag pe fata aceea mică care culegea cu mare atenţie micuţele frăguţe din palma ei. Una câte una le lua de acolo. Le ciugulea cu degeţelele ei mici, ca un puişor de găină. Şi le punea cu aceaşi grijă şi atenţie pe limbă. Apoi le mesteca îndelung, privind gânditoare la bunca ei.

-Cum sunt?

-Hmmm... Sunt ca nişte căpşuni mici-mici-mici.

-Îţi plac?

-Da! Sunt dulci şi bune.

-Dacă mai găsim, îţi mai strânge bunica. Hai acum să mergem, că ne-apucă seara pe drum şi nu am făcut nimic.

-Dar unde mergem, bunico?

-La Cărpeniş, draga mea. Că e de treabă acolo. Să strângem prunele, câte om putea. Şi să văz de otavă. Că vreau să tocmesc un om din sat să o cosească.

-Şi mai avem mult de mers?

-De acuma nu mai e aşa mult. Iaca, după ce coteşte drumul colea, sus, am ajuns.

Bunica era o femeie mărunţică, dar cu o mare putere şi hotărâre. Pentru ea nimic nu era prea greu sau imposibil. O durere mare purta, însă, în suflet, căci nu trecuse nici un an de când una din cele 4 fete, cea mai mică şi mai iubită, murise răpusă de cancer. Cei doi copii rămaşi, fetiţa care era acum în căruţ şi băiatul care rămăsese cu bunicu acasă(aveau de reparat ceva la pod), ce îi mai ostoiau dorul şi suferinţa. Pe fată o purta cu ea peste tot, căci tare îi mai amintea de maică-sa, Dorina. Fără să îşi dea seama, deseori o striga “Doiniţa”. Îşi iubea bunica toţii nepoţii, că mai avea 3 şi de pe la celelalte fete, dar pe cei doi rămaşi orfani îi avea, parcă, mai aproape de suflet. Iar pe fată n-ar mai fi lăsat-o să plece niciodată de lângă ea.

Mergea bunica trâgând căruţul după ea... Gândurile o năpădiseră...

“Dacă nu o lăsam să plece la oraş după el şi o ţineam aici, lângă mine... Nu mai murea ea, fata maichii... Dar ea aşa îl mai iubea... I-aş fi rupt sufletul să nu îi dau drumul acolo... Dar acuma ar fi trăit! Şi n-ar fi zăcut îngropată...”

Chipul i s-a schimonosit de durere şi lacrimile au început să-i curgă pe obrajii arşi de soare şi de viscol... Acum trăgea căruţul şi toată durerea lumii după ea şi bânguia încet: “Fata mamii, unde te-ai dus tu?...Fata mamii, unde te-ai dus tu şi ai lăsat copiii ăştia singuri... Fata mamii...”

-Bunico, uite o... căpşunică...

Bunica s-a oprit parcă trezită dintr-un coşmar. Şi-a şters ochii cu colţurile basmalei şi s-a întors către fetiţa din căruţ.

-Unde, Doiniţo?

-Uite-acolo!

Bunica a zâmbit cu tristeţe şi şi-a zis încet “Doamne, bine că mi-ai dat-o pe Doiniţa asta mică, că nu ştiu ce m-aş face fără ea.” Şi s-a oprit să mai strângă un pumn de frăguţe de pe marginea drumului, să i le dea micii comori din căruţ.