Ivan mă priveştea acum fix, cu ochii lui briliantii. Pupila
micşorată, o linie verticală, îmi transmite mesajul lui: “cum ai putut să faci
asta?!”
Da, dragii mei, ştiu că după această mărturisire o să mă
îndrăgiţi mai puţin, căci eu aşa simt faţă de mine, dar … pe Bella am vândut-o,
iar acum mă rod regretele şi tristeţea.
Am trecut cu bine cu toţii peste seară şi orele imediat următoare
acestui fapt. Înafară de Ivan care, ciudat şi ca niciodată, se cuibărise
undeva, pe o pungă, lângă uşa de la intrare, de parcă aştepta pe cineva…
Era tristuţ. L-am luat în braţe şi i l-am dus lui Simba cu
rugămintea să aibe niţel grijă de el, căci îmi pare tare tare trist. Simba l-a
luat si l-a privit în ochi.
-Ce e? Vezi ceva acolo?
-Nu, eram doar curios…
Apoi Ivan şi-a revenit cât să înceapă să se tânguie şi să
miaune după atenţie. Semn că Simba adormise şi nu îl mai alinta. M-am dus şi
l-am preluat şi, pentru o vreme, cât a acceptat să stea cum mine, l-am
răsfăţaţ. Apoi a plecat în linişte. Şi am adormit cu toţii.
Un pic mai târziu, însă, m-am trezit în mieunatul Alesiei…
Un mieunat nou, pe care nu l-am mai auzit. Am deschis ochii şi, în
semiobscuritaea camerei am putut să văd o scenă care m-a tulburat: Alesia se
juca cu mingiuţa de tenis cu care se juca Bella uneori noaptea, când nu mai
avea somn… O împingea cu lăbuţa, mieuna în felul acela nou, şi se tot uita in
jur…
Pentru cei care o ştiu pe Alesia – o persană rece,
imperturbabilă, care în ultima vreme şi-a gonit puii într-un mod mai puţin
prietenos – vor înţelege că scena e de necrezut.
Da, regret acum că am dat-o pe Bella. E linişte în casă.
Ivan stă acum în poala mea, cuminte, pe hol, în castronel, mai e un sfert din pliculeţul cu
mâncare pe care l-am împărţit în două, căci Alesia nu a mâncat tot… Ceva
lipseşte…
Ivan şi Alesia erau şi o parte din ceea ce era Bella… Clar…
Acum că Bella nu mai e, şi ei s-au schimbat…
Şi stau eu şi înţeleg că, într-un mod subtil, chiar dacă suntem ceea ce
suntem şi nimeni nu ne poate lua niciodată acel adevăr intrisec spiritual, ca
fiinţe cu suflete, suntem şi o parte din ceea ce ne înconjoară. Suntem şi o
parte din fiinţele din jurul nostru, de la care preluăm ceva. Şi că, uneori,
când nu ne mai place ceea ce am devenit, alegem să schimbăm fiinţele din jurul
nostru, în căutarea schimbării.
Suntem complecşi şi avem mii de valenţe şi potenţe şi, la un moment
dat, nu putem explora decât câteva din acestea. După ce le-am explorat o vreme
şi am deprins adevărul de acolo, simţim nevoia să trecem la explorarea altor
valenţe şi potenţe personale. Atunci căutăm acel ceva care să ne propulseze,
care să deschidă calea, care să ne trezească, care să ne împingă către noi
descoperiri interioare.
Da, fericirea este în interior, dar omul, ca fiinţă creatoare, va
schimba uneori interiorul, simţirea şi gândul, pentru a transforma ceea ce îl
înconjoară şi a juca şi alte jocuri din care să deprindă adevăruri noi. Tot
ceea ce avem este în noi, dar e nevoie de un scenariu şi o scenă în care sunt
implicaţi şi alţii pentru a descoperi acea comoară interioară.
Asta am citit eu în ochii lui Ivan… I-am luat-o pe Bella,
cea care îi jos dădea bomboanele din coşuletul de pe pian, ca el să le privească
poznaş de parcă nu ştia ce sunt. Apoi Bella cobora lângă el, lovea cu lăbuţa
bomboana şi încingea jocul. Bella era motoraşul lui Ivan. Pe hol încă mai e o
bomboană din aceasta… dar nimeni nu se mai joacă cu ea… Şi nici cu cutiuţa
aceea gălăgioasă cu care mă trezea în miezul nopţii… şi nici cu penele care atârnă
trist în mijlocul camerei, legate de lustră cu un şiret lung… şi nici cu
mingiuţele de tenis…
Avea Simba dreptate când mi-a zis într-un moment în care eu,
furioasă că Bella îmi mai stricase o floare, l-am anunţat că am pus, iar, anunţ
de vânzare pentru ea.
-Da, o să vezi, o să îţi pară rău că ai vândut-o, şi nu
numai pe ea şi pe celelalte! Şi o să suni pe la toţi să le ceri înapoi! O să
vezi!
Da, am văzut, dar nu voi suna pe nimeni… O să invăţăm
lucruri noi acum… Şi noi, şi Ivan şi Alesia…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu