Reset – o zi nouă în birou nou şi Agentul 0505

Viaţa e plină de neprevăzut. Exact când crezi că se instalează rutina, ceva se va întâmpla şi te va scoate din morişcă. Şi e minunat că e aşa!

Azi am fost mutată într-un nou departament! Iupiii!

Probabil, în momentul de faţă, sunt angajatul cel mai des mutat dintr-un departament în altul într-un timp record! 3 săptămâni colo, 4 zile dincolo, o altă săptămână aici. Se pare că sunt omul potrivit la locul potrivit şi, dacă la un moment dat, lucrurile nu mai funcţionează într-un anumit departament, pe cine să trimitem?! Pe Brînduşa! Ce vrei, dacă sunt cel mai competent om din firmă?! E firesc! Sunt un fel de James Bond al firmei. Agentul 0505 in misiune! :)

Colegii deja mă cunosc ca pe un cal breaz plimbat peste tot. Trec, mă salută, îmi zâmbesc. Uneori se face coadă în faţa biroului, căci vine lumea să mă vadă ca pe sfintele moaşte. "Ce, iar te-a mutat?"

Până şi femeile de serviciu se amuză:

-Ce faci, ai venit în inspecţie şi pe aici? Se vede treaba că avansezi!

-Dap! Îndată o să ajung şi pe la şeful cel mare prin birou. Poate pe post de floare în ghiveci! Şi voi, dacă aveţi nevoie de ajutor, să ziceţi, că vin!

Şi, tot azi, am aflat că şeful meu, acolo, în timpul serviciului, îmi citeşte blogul!
Colegii îmi tot sugerează să îl blochez, căci comentariile lui nu-s deloc plăcute, dar nu prea am cum să fac asta – căci, dacă îl blochez pe el, blochez şi restul lumii! Iar rostul blogului meu e să fie citit de cât mai multă lume, chiar şi de şef, dacă aşa vrea el. Numai de ar înţelege că ce fac eu în timpul meu liber nu face deloc motiv de discuţii cu colegii… Poate o pricepe, mai ales că mesajul acesta va fi şi de el citit.

Deci, azi sunt în departament nou. Pentru o săptămână. Experienţă benefică, căci am ocazia să cunosc noi oameni şi să mai prind şi alte idei.

Mult se mai munceşte şi aici. Poate că prea mult, căci sunt lucruri care, cred eu, s-ar pute evita uşor. Cum ar fi: azi deconectăm un abonat, mâine, pt că şi-a plătit factura, îl reconectăm.

Mă rog, toată lumea trebuie să muncească, nu?!

Am avut surpriza să aud, din partea unei colege din noul birou, o replică care m-a lăsat perplexă. Îi spuneam că tare mi-ar plăcea să am programul de la 7 la 16, căci aş avea atâtea de făcut acasă! Replica ei a fost: ”Eu nu. Nici nu îmi dau seama cum trece timpul aici! Mereu e ceva de făcut!”

-… Dar nu despre asta vorbeam… N-am zis că mă plictisesc la serviciu, ci că nu m-aş plictisi pe acasă la câte sunt de făcut, ba chiar că sunt dispusă să dorm mai puţin şi să încep serviciu mai devreme, numai ca să lucru mai mult prin casă. Căci am adevărate ritualuri…

Ea a continuat:

-Dar nici nu aş ştii ce să fac acasă…

-Cum nu?! Ai avea timp să faci un curs după serviciu! Un curs de dans sau de fotografie…  Aşa, ceva pentru sufletul tău. Căci trebuie hrănit şi el…

M-am dus la masă. Pe hol era noul coleg. Mânca un sandvich. Un puşti cuminţel,  în prima lui zi de muncă. Apropiat fiind de vârsta lui fiimiu, îmi era imposibil să nu empatizez cu el. Când m-a văzut,  s-a retras timorat din calea mea, lăsându-mi mie toată bucătăria. Am ieşit după dânsul şi aproape că l-am împins înapoi cu un semn autoritar care nu permitea refuz. L-am întrebat dacă vrea o bucată de peşte cu mult mujdei. Vroiam eu să îl hrănesc sănătos, căci, ştiu eu că ei, puştii aştia, numai prostii mânâncă! Cine ştie, poate că într-o zi, o altă mămică înduioşată, îi va da şi ea lui fiimiu o farfurie cu mâncare caldă…

-Nu, nu vreau… Dar vroiam să vă întreb ceva…

-Spune!

-Avem voie să ieşim în pauza de masă, să mergem pe undeva?...

Îl priveam amuzată. Săracul copil, se simţea prizonier acolo.

-Sigur că poţi ieşi! Pauza de masă e de o oră şi eşti liber să faci ce vrei în acest timp! Poţi ieşi şi pe aici, prin spate, ştii?

-Nu…

-Hai să îţi arăt.

Am lăsat peştele, m-am şters repede pe mâini, l-am luat din nou, părinteşte pe omologul lui Simba şi l-am instruit cu tot ce trebuie, ca să ştie copilul că nu e prizonier acolo şi că poate ieşi şi intra şi prin spate, ca să nu mai dea ochii cu toţi şefii.

-Vezi să ţii mite codul de acces!

-Daaaa! Mulţumesc!

L-am lăsat radiind, ca scăpat din cuşcă, dincolo de uşa din spate.

 Îl înţelegeam perfect.

Prea mult se munceşte aici. Mult şi aiurea. Şi se ţine cu dinţii la atmosfera asta încărcată, încinsă, înecăcioasă, bolnăvicioasă, tristă, întunecată! De parcă orice zâmbet ar scădea randamentul… Mi-am amintit cum mă simţeam eu la început… Aveam impresia că nu mă voi acomoda niciodată… Până am înţeles că totul depinde numai de mine şi că, dacă eu nu mă respect(pe mine şi timpul meu care înseamnă, de fapt, viaţa mea) nimeni altcineva nu mă va respecta. Şi, întotdeauna, am căutat să îmi fac treaba în felul meu, acela care îmi permite să mă bucur de ceea ce fac.

Mi-am amintit de ce îmi spunea Laur-Cezar odată: “Nevastă-mea se tot supără pe mine că, zice ea, eu nu muncesc. Mereu îmi găseşte ceva de făcut şi, pentru că mă bucur de ceea ce fac, ei tot i se pare că eu nu muncesc! Ea nu înţelege că eu mi-am propus să nu mai muncesc o singură zi din viaţa mea şi că asta şi fac, indiferent de ce sarcini mi-ar da. Atâta timp cât te bucuri de tot ceea ce faci, nu se mai cheamă că munceşti, ci că trăieşti!”

Am revenit şi eu în birou. Deja era foarte cald acolo, iar eu eram la ora de bufeuri… M-am adunat şi mi-am continuat micuţa treabă primită. Până când, la un moment dat, pur şi simplu, am simţit că bubui – deja mă agasa cumplit ceea ce făceam(verificam aceleaşi hârtii din care reieşea că abonaţii care azi fuseseră reconectaţi, ieri fuseseră deconectaţi, sau invers… ) şi mi-am îndreptat atenţia către colegul nou, micul Simba, care revenise din pauza de masă. Îl puseseră acum să dea telefoane pe la clienţi să îi întrebe dacă sunt disponibili la anumite ore pentru a primi echipa de instalări.

I se tot spunea “colegul”. Aşa că am aşteptat un moment în care avea şi el un respiro şi l-am abordar familial.

-Hei, dar cum te cheamă?

El a ridicat ochii către mine fericit să schimbe registrul. Atunci am înţeles că intrase într-unul din momentele acelea în care te întrebi: “ce drak’ caut eu aici?!”

-Traian!

-Waw! Ce nume frumos ai, Traiane!

Apoi am aflat că e din Braşov, student la FF la UMC la electromecanici, unde stă în gazdă, cât dă chirie, că mai are un coleg de cameră şi că nu a văzut Cazinoul din Constanţa.

-Oooo! Păi asta trebuie MUSAI să o faci! O iei pe strada din spatele sediului, în jos, către Piaţa Ovidiu şi o ţii tot înainte până în Portul Tomis. După care, o iei în sus, pe lângă comandament, pe faleză până la Cazinou. Tot acolo e şi acvariul.

-Care Cazinou?

-Âla care stă să cadă… Oricum ar fi, e zona cea mai frumoasă din Constanţa şi trebuie să te duci.

Da, iar mă plictiseam. M-a luat căscatul. M-am ridicat şi mi-am luat o cafea de 1 leu. Cu mult zahăr.

Am revenit în birou, un pic energizată.

-Voi mereu munciţi aşa?

Eu mă refeream la încrâncenare şi la lipsa de zâmbet…

-Da. Ba chiar a fost şi mai rău.

Oooo, Doamne!

M-am uitat la Traian. Părea să ne înţelegem acum din priviri. Am citit o uşoară stupoare în privirea lui.

Colega din birou a continuat:

-Şi e şi mai greu când sunt şi colegi noi, mai nepricepuţi, pe care trebuie să îi instruieşti…

De data asta chiar am simtit nevoia să intervin:

-Oooo, dar nu e cazul să fiţi aroganţi! Şi apoi, şi eu şi Traian, ne dăm interesul să vă ajutăm şi eu cred că ne-am descurcat foarte bine!

Traian nu numai că era uimit, dar, sărmanul, avea o privire intrigată. Era total nedumirit. Băiatul chiar făcuse tot ce i se ceruse şi, pe bune!, se descurcase de minune!

Am realizat că dincolo de munca aceea prea multă era şi incapacitatea (sau egoul) unora de a împărţi sarcinile, sau de a cere ajutor.

În fine, e o vorbă pentru asta: cum îţi aşterni, aşa dormi…

Eu ca eu, că nu am pretenţia ca dupa aproape 2 ani de la angajare să mi se facă vreo statuie sau altceva şi sunt pe pilotul: “fac ce mi se spune să fac”. Dar Traian e la început de drum şi el chiar are nevoie de încurajări.

Aşa că n-am precupeţit nicio laudă.

-Să nu fim nedrepţi. Traian s-a descurcat minunat azi, în prima lui zi de muncă!

Cred că aici şi-au dat seama şi ceilalţi de situaţie, căci am primit sprijin.

-A, da, cu siguranţă.

Gata, ziua mea de muncă s-a încheiat. Mi-am strâns borcanele, le-am pus în rucsac, m-am resetat şi am plecat către acele activităţi care chiar îmi plac şi care îl intrigă teribil pe al meu şef, Lucifer. Nu că nu mi-ar fi plăcut şi ceea ce am făcut azi în micul birou de sub antene…

O zi minunată să aveţi!