De-a frunzele pe stradă

Pe aleile dintre blocuri, vântul se joacă cu frunzele. Ne-a prins urma şi umbra, a aşteptat să trecem de primul colţ, şi le-a mânat, stol înaripat, tomnatic, pe calea noastră, după noi.

Mă întorc la ele. Le surprind o clipă, răzleţe şi învolburate, cum se joacă sub mâna vântului. Ca la un semn, toate, se cuminţesc şi se lipesc de asfalt.

Aşteaptă să îmi reiau drumul, apoi şi ele îşi reiau dansul în spatele meu.

Îţi spun: “Uite, astea sunt frunzele noastre. Le-am scos la plimbare.”

Tu mă priveşti nedumirit. Ştii tu că nu ai luat nimic de acasă şi nu prea înţelegi ce e în mintea mea.

Îţi desluşesc mesajul doar de mine ştiut: “Uite, se ţin acum după noi! Vezi să nu calci pe ele să le striveşti… Poate le găsim locul înapoi, în pom…”

 

Tu îmi spui doar: “Izauro, luăm şi noi nişte măsline la întoarcere?”

Brusc, frunzele, la un semn nevăzut şi doar simţit al vântului, ne învăluie buluc din spate şi ne-o iau înainte, dansând nebunatice în faţa noastră. Puţin probabil să le mai prindem din urmă şi să le punem la locul lor…

Îţi spun: “Ştii, nu mai avem multe frunze pe acasă…”

Tu nu mă mai priveşti acum şi doar completezi: “Şi nişte vin!”