Caruselul unei vieţi de femeie

Capitolul 1

Femeia sunt eu, cea de acum, iar înşiruirea zilelor de la primul meu 5 mai şi până în prezent, e caruselul vieţii. Sunt aici gânduri şi simţiri pe care vreau să le împărtăşesc şi altora, pentru că ele marchează momente cheie în viaţa copilului care am fost, apoi a adolescentei rebele, a femeii, a soţiei, a mamei... Momente prin care au trecut şi alţii, neştiuţi şi neînţeleşi de cei din jur. Toate sunt faţete, roluri, “căluţi” din acest carusel. Şi toate m-au petrecut până aici, la cel care sunt acum, povestitorul propriei vieţi.

Să ştiţi că nu e uşor să te întorci în trecut şi să reintrii în vibraţia de atunci, pentru a surprinde cu acurateţe gândurile şi sentimentele din spatele aparenţelor. Şi asta fără un psiholog lângă tine. E un exercitiu de introspecţie în cursul căruia ştiu că voi descoperi şi zone tenebroase şi că vor curge şi nişte lacrimi. Sigur, vor fi şi zone însorite în care voi radia de bucurie.

Toate vor reînvia în mine senzaţii şi sentimente uitate, unele adânc ascunse, unele aparent vindecate. Dar numai aparent...

E o carte de conştientizare a drumului parcurs până în prezent. A schimărilor prin care am trecut, a creşterii şi descreşterii unui ego, a evoluţiei ca fiinţă spirituală.

Deşi nu am ajuns la capacitatea de a cunoaşte ce a fost înainte de a mă naşte, ştiu că ceva a fost şi că nimic din ceea ce am trăit şi trăiesc nu este la voia întâmplării, totul fiind spre binele meu şi urmând un scenariu la care, cumva, şi eu, ca fiinţă spirituală, am contribuit.

Uneori, de dragul jocului de-a scena, îmi imaginez că, înainte de a-mi îmbrăca trupul, i-am întâlnit pe toti cei cu care urma să înterferez în viaţa aceasta şi, împreună, am stabilit rolurile.

Eu voi fi femei, tu bărbat. Dacă în viaţa trecută eu am jucat rolul torţionarului, hai să schimbăm! În viaţa asta tu vei fi torţionarul meu. Dacă în viaţa trecută eu am fost copilul iar tu părintele, hai să facem invers de data asta!

Şi aş putea continua... Dar aceasta devine o altă poveste, pe care, încă, nu stiu să o relatez. E despre un alt carusel de care am uitat.

Voi începe povestea acestei vieţi de la prima amintire. Sau, altfel spus, vă aduc în caruselul meu, cel în care sunt acum, pe primul căluţ...  

Prima amintire  - copilul de 3 ani

Am fost un copil mult dorit de mamă. Ea avea deja un băiat, dar, exact ca în poveşti, îşi dorea şi o fetiţă. Nu ştiu dacă o vroia brunetă, cu părul lins, veşnic cu bretonul în ochii mari căprui care priveau cruciş la toate. Dar aşa am venit.

Desigur, asta o ştiu din fotografii şi din poveştile celor din jur, mai mari decât mine. Ei mi-au zis că eram un copil serios, tăcut şi că mă ţineam pas cu pas după mama, “ca scaiul după oaie”. Mereu întindeam braţele către ea ca să mă ridice. Iar dacă nu mă lua ea, mă căţăram eu, ca un pitic care escaladează un munte. Nu mă lăsam până nu ajungeam unde doream.

Îmi amintesc că eram în pat, cu mama mamei mele, bunica de la Godeni. Sau Mica.

Mama tocmai intrase în casă.

O văd în capătul holului. Privirile noastre se întâlnesc scânteietor. Cred că impulsul meu a fost să mă dau jos din pat şi să alerg către ea. Dar bunica mi-a oprit elanul cu o mână pusă pe piept.

-Mama ta e bolnavă! Fii fetiţă cuminte şi nu o mai chinui!

Acum ştiu că acela a fost un moment în care mama abia venise de la spital. Fusese operată de pleurezie.

La ceva vreme după această revenire, mama m-a chemat în dormitorul părinţilor, unde avea o oglindă mare, verticală, în care se putea vedea de la genunchi în sus, şi mi-a arătat operaţia. Rana se închisese, rămăsese doar semnul. Era o tăietură transversală, ca un fermoar, pe toată lăţimea trunchiului, exact pe sub sâni.

Atunci  am înţeles de ce mama nu mă mai ridica în braţe. Nu era pentru că eram rea şi nu mă mai iubea, ci pentru că ... “avea buba....”

Copilul din mine retrăieşte momentul acela de înţelegere. Îl percep ca pe o mare uşurare şi liniştire. I-am îmbrăţişat picioarele şi i-am dat un pupic pe genunchi, acolo unde ajungeam. Apoi am fugit la joacă, în cealaltă cameră.

Eram acum un copil împăcat, căci ştiam că mama, încă, mă iubea. Nu mai era nevoie să mă ţin ca scaiul după ea ca să primesc iubirea ei.

Iaca altă imagine cu draga de mama...

Sunt pe hol. Îmi construiesc un trenuleţ din taburetele de la bucătărie. Le aşez răsturnate unul în spatele celuilalt şi acolo voi pune păpuşi şi jucării de pluş. Urmau să plece la plimbare...

Uşa de la baie se deschide şi, în cadrul ei, apare mama...

Poartă un halat albastru, lucios... Îi strânge mai bine cordonul în talie. Mă priveşte de acolo din uşă. Tăcută. Eu mă opresc o clipă din joc şi mă uit către ea: soarele îi bate din spate, o învăluie ca un nimb enorm, sau ca aripile mari, aurii ale unui înger... Nu îi văd bine chipul, dar îi simt zâmbetul drag... Inima mea tresaltă într-o clipă de spaimă. O clipă în care aş vrea să fug, din nou, în braţele ei ca să o ţin pe loc... Dar am un gând! Primele mele cuvinte sub formă de gând!

-Mama mea n-o să moară niciodată!

Şi mă întorc la trenuleţul meu...

Căluţ nou... copil de aproape 5 ani

De data acesta un nod îmi urcă în gât. Căluţul acesta e plin de tristeţe... Căci mama a murit când copilul din mine avea mai puţin de 5 ani.

E o amintire pe care greu o pot scoate la lumină... Mă copleşeste... Copilul nu a apucat să se caţere prea mult în braţele mamei lui care nu trebuia să moară niciodată! Vă amintiţi?!

Da, sunt un copil care tânjeşte după dragostea de mamă... Aici a rămas deschisă rana... N-am plâns atunci, căci nu întelegeam mare lucru din ce se întâmplă, iar cei mari nu s-au priceput să îmi explice... Dar plâng acum...

Între noi era o legătură puternică...  Ea m-a dorit mai mult decât toţi cei din jurul ei care o ştiau că e bolnavă... Spera ea să se vindece cumva, să învingă boala şi să se bucure de viaţă... Şi de copii...

Eram născute în aceeaşi zi de 5 şi aceeaşi luna mai. Adică eram lunatice.

Şi semănam ca două picături de apă pe vremea aceea. Ulterior, am început să semăn mai mult cu tata...

-Uite ce mai seamănă cu Doiniţa! Până şi pistruii îi au aşezaţi la fel! Ziceau babele în jur...

Suntem la Godeni. Urc treptele din faţa casei de mână cu tata. Mergem în camera pentru musafiri, salonul unde nu aveam voie de obicei.

Pe masa mare e o cutie lungă. De jos eu văd doar o pânză care atârnă peste cutie... Miroase a fum... Sunt multe lumânări... Scapără... E multă lume în jurul mesei... Mă privesc cu ochii în lacrimi şi şuşotesc ceva... Toţi sunt în negru...

De ce oare au lăsat uşa deschisă? Şi de ce plâng toţi?

Brusc două mâini mă ridică şi mă asează cu picioarele pe un scaun, lângă cutia aceea de pe masa lungă...

În cutie era mama. Schimbată, dar ea era... Tăcută... Zâmbea... Cu ochii închişi...

-Ce face mama aici?...

Şuşotelile se înteţesc...

O aud pe bunica:

-Ridică-te, Doiniţo, că au venit copiii să te vadă! Întreabă de tine şi tu taci! Ridică-te Doiniţo!...

Era tare tristă bunica... Plânge şi o tot striga pe mama... Care pare să nu o audă...

O voce îmi răspunde într-un târziu:

-Mama ta ... doarme... Să fii cuminte acum...

Apoi m-au luat de acolo. Tot aşa, pe sus. M-a dus tata în livadă, pe deal.

-Hai să strângem flori pentru mama ta...

Am strâns brînduşe... Şi ne-am întors la sicriu.

M-au ridicat din nou ca să i le aşez pe mână.

-Uite, Doiniţo, ţi-a adus fata flori... Ridică-te să vezi... Doiniţa mamii...

Bunica... din nou...

-Dar cât mai doarme mama?...

Aici m-au luat, din nou pe sus, fără să îmi răspundă.

Acum mergem pe uliţă. Mă ţine de mână una din mătuşi.

E convoiul către cimitir.

În faţa mea, o femeie lasă urme de pantofi în praf. Copilul din mine face paşi mari ca să calce în acele urme. Un pas, doi, trei...

O smucitură de mână. Mătuşa îmi spune uşor răstit:

-Nu e frumos să calci pe urmele femeii! Potoleşte-te!

Suntem la cimitir.

-Daţi-i să ţină fata! Să nu facă vreo prostie...

M-au pus la tata în braţe care e sub un brad, pe marginea gropii. Tata se ţine de mine. Plânge.

-Daţi-i fetei o creangă să o arunce în groapă! Erau lunatice!

Acum am o crenguţă de brad în mână. O privesc. Îmi place. Cineva îmi smuceste, iar, mâna, obligându-mă să arunc crenguţa aceea în groapa de la picioarele lui tata. O lopată de pământ o acoperă...

Sunt doar frânturi. Imprimate în suflet pe fondul unei puternice senzaţii că oamenii din jurul meu se poartă ciudat. Şi dacă mama doarme, de ce se face atâta gălăgie în jurul ei? Dacă se trezeşte mai repede, ma va lua în braţe... Dar aşa, nu poate dormi...

Sunt lucruri pe care m-au pus să le fac, fără să mi le explice. M-au smucit ca să le fac.

Am rămas copil neîmpăcat şi năucit de tot ce s-a întâmplat în acele momente. Nu au avut prea mult timp pentru mine, prinşi fiind în durerea lor... Am trecut cum m-am priceput peste acel moment... Copil de nici 5 ani...

Lumea crede că eram prea mică şi că am uitat... Dar aşa ceva nu se uită... Se imprimă în suflet şi, o crenguţă de brad, capătă valenţe nebănuite...

Cea mai mare durere a unui om

Bocetul bunicii însoţeşte pentru mulţi ani acest eveniment. Ca un fond sonor...

Căci cea mai mare durere pe care o poate trăi un om e moartea propriului copil. Mult timp a fost neîmpăcată. Şi l-a acuzat pe tata că e vinovat de toate câte s-au întâmplat. Căci el a luat-o pe mama de acolo, de la muntele unde copilărise, şi a dus-o în oraş, la mare, unde nu i-a priit. Ba chiar că ar fi bătut-o şi ar fi lovit-o la piciorul în care se cuibărise cancerul.

Tata s-a recăsătorit după doar câteva luni. El vroia o mamă pentru cei doi copii. Şi a găsit una bună. Pe Lidia. O femeie cu 15 ani mai tânără decât el, dar care îl iubea şi care a avut grijă de cei doi copii cu mare drag.

Bunica, însă, a înţeles aceste lucruri şi a acceptat situaţia, abia peste 25 de ani...

Durerea o orbise... O durere vie... Surdă... Sângerândă la fiecare pas...

Doar prezenţa noastră, a nepoţilor, o mai alina. Mie, cea care semănam mai mult cu mama îmi spunea Doiniţa.

Ne îmbrăca frumos -  pe mine în ia cusută pentru mama – şi ne ducea la biserică. Ne-a învăţat să ne închinăm şi să pupăm crucea aceea rece...

-Uite, Doiniţo, au venit copiii să te vadă...

Durerea din bocetul ei s-a ostoit, totuşi, cu timpul.

Astfel încât, după 25 ani, la momentul dezgropării oaselor, bunica era împăcată. Atunci, pe marginea gropii în care căuta cu mâna goală prin pământ, oasele copilului ei... mi-a spus:

-Am greşit cu Lidia. A fost o mamă bună pentru voi... Să-i spui că îmi pare rău că am vorbit-o urât şi că îi mulţumesc că a avut grijă de voi. Că, uite, aţi terminat amândoi o facultate şi sunteţi cu rostul vostru acum...

Atunci am ştiut că se împăcase cu moartea mamei...

Momentul acela al scoaterii oaselor, pentru a fi spălate şi puse în alt coşciug, mai mic... a fost un moment de iertare...

Ne-a chemat atunci pe toţi. Urma să facă ultima pomană pentru mama. Se încheia un episod.

Şi ne-am strâns cu toţii: mătuşi şi unchi, nepoţi şi nepoate, veri şi verişoare, vecini, vecine...

Bunica a vrut ca ea, cu mâna ei, să spele oasele. Deşi lumea îi spunea că nu se cade şi că trebuie să pună o anumită femeie de la biserică să facă treaba asta.

Chiar dacă plouase şi fusese frig în luna aceea de aprilie, când am ajuns şi noi, copiii Doiniţei, a ieşit soarele şi s-a făcut cald. Toţi se minunau de schimbarea bruscă şi radicală a vremii.

-Se vede treaba că se bucură că aţi venit.

Mătuşile nu au vrut să fie prezente la dezgroparea sicriului. Se temeau de ce va fi dezvăluit, chiar dacă erau curioase. Au încercat să mă convingă şi pe mine să nu mă duc, dar nu m-au mai smucit, căci eram mare.

-Dacă nu merg, o să îmi pară rău... Vreau să fiu acolo...

Speram eu să înţeleg mai multe din cele rămase neînţelese de copilul de 5 ani...

Atunci mi-au mai spus doar să fiu atentă căci, în momentul în care se deschide sicriul, giulgiul cu care a fost acoperită se va lăsa peste oase şi, pentru câteva secunde, o să îi pot vedea chipul, aşa cum era în momentul îngropării...

Sicriul însă putrezise. A fost scos bucăţi din pământ. Nu s-a mai putut ridica niciun capac. Oasele se amestecaseră cu pământul, cu lemnul pe jumătate putrezit... Peruca, papucii, rochia neagră, lungă cu flori... Toate erau învălmăşite...

Nu pot uita imaginea bunicii mele care căuta cu mâna ei muncită prin ţărâna mormântului oasele mamei mele... Cele mici, de la degete...

-Să nu se piardă niciunul... Draga mea fată...

Am sesizat că nu îi mai spunea Doiniţa... Acum îi zicea “fata mea”...

A găsit încheietura şoldului neputrezită complet.

-Din cauza infiltraţiilor şi injecţiilor pe care i le-au făcut... Sărăcuţa cât a mai suferit...

A dizolcat oasele cu infinită grijă...

-Uite, asta e peruca cu care am îngropat-o... Că nu mai avea păr, draga mamii... Şi papucii cu care am încălţat-o... Avea picioarele umflate şi nu au încăput-o pantofii. Şi rochia ei de seară... Ce îi mai plăcea... Vezi, n-a putrezit.... I-am pus rochie lungă ca să nu i se vadă piciorul...

Am participat la acest moment doar ca martor de pe margine. O priveam şi ascultam. Câteva din întrebările mele secrete, unele sub formă de frânturi de vis, au primit acum răspuns...

Bunica a strâns îndelung oasele. A cernut printre degete fiecare cm de pământ. Ca să nu piardă niciunul... Le-a spălat cu drag în vin... Le-a uscat pe un ştergar alb... Le-a aşezat într-un mic sicriu în care aşternuse o cârpă albă. A aşezat capacul deasupra...

-Gata... Asta a fost... O să vină groparul să îl bată în cuie...

I-am privit chipul... Era multă linişte acolo...

Ca din senin, a apărut şi fratele meu. A ridicat sicriul pe un umăr şi l-a dus în biserica rece.

-Ne întoarcem mâine... Azi asta a fost de făcut...

Şi ne-am întors, toţi trei, tăcuţi, acasă. Unde se pregătea restul, după datină, ca pentru ultima pomană...