În biroul unde sunt acum se ascultă muzică de club, se cântă
şi se bate ritmul cu bocancul în podea. Nu pot spune că sunt condiţiile optime
de lucru(uneori, eu, telefonista
departamentului, abia aud ce se vorbeşte la capătul celălalt al firului),
dar, în toată această larmă, am sesizat un lucru care m-a pus pe gânduri: deşi
sunt doi colegi care fac aceleaşi lucruri(dans, cântec şi bocăneală), dacă acţiunile
unuia mă amuză şi mă binedispun, ale celuilalt îmi generează o stare teribilă
de nervozitate… De câteva ori abia mi-am stăpânit pornirea de a-i arunca un
capsator în cap. Adică, nu că mă irită,
ci mă aduce în pragul disperării.
Dacă nu ar fi fost contrastul dintre ceea ce simt faţă de unul
versus faţă de celălalt, aş fi rămas cu impresia că am eu o problemă crasă cu
dansul, cântatul şi bocănitul în birou. Dar aşa… e clar că aici se ascunde
altceva. Mesajul e mai profund.
Am analizat detaşat şi obiectiv mesajul transmis de cei doi.
Acelaşi dans, aceeaşi muzică, acelaşi ritm bocănit, dar mesaje diferite! Am
observat că o mare diferenţă în felul în care o face fiecare, în felul în care
fiecare simte clipa, în felul în care se raportează la ce e în jur. Mesaj interior
diferit, intenţii diferite – clar!
Intenţiile unuia sunt sincere şi
copilăroase. El chiar se distrează făcând asta! E o cale de a se deconecta, de
a se simti bine! Arată ca Baloo cântând în junglă şi frecându-se de un palmier.
Chiar e nostim! Ceea ce emite e fain, plăcut, jucăuş. Şi nu se ascunde,
dansează prin tot biroul, fără reţinere. Deloc de neglijat: îl poţi privi în
ochi în acest timp, nu îşi fereşte privirea!
Cum să nu îţi placă un
Baloo dansând în birou la orele de vârf în care toţi clienţii ţipă la tine?!
Dacă ar fi aşa, sigur ar fi cazul să vizitezi un veterinar!
Ok, cu celălalt treaba e complicată. Are o expresia
crispată, constipată. Cântă cu o dicţie perfectă, ireproşabilă. Micuţ fiind de
înălţime şi stând pe scaun, e aproape complet mascat de monitor, dar i-am
urmărit dansul: e limitat la câteva mişcări unduitoare de umeri, completate cu
braţe unduitoare şi rotiri bruşte de cap – stânga, dreapta. Bocancul lui,
însă, punctează ireproşabil ritmul. Hmmm… Totul e perfect acolo. Ai tot ce vrei
de la un angajat model: dicţie, reţinere, perfecţiune, ordine şi disciplină… Dacă Hitler ar fi dansat şi cântat, ar fi
arătat identic!
Însă, îmi transmite un sentiment puternic că e… constipat…
Că tot ce caută în viaţă e perfecţiunea… Că, de fapt, singurul spectator în
manifestarea aceea e el însuşi… Că ceea ce exprimă e departe de ceea ce
simte. Că toată perfecţiunea şi dicţia aceea studiată ascund un respect de sine
scăzut… Că, de fapt, el nu cântă şi dansează, ci cere ajutor de specialitate… E
nevrotic, nesigur şi alunecos, rupt de interior, nesincer şi plin de frustrări…
Are tendinţa de a se face mic în spatele monitorului şi, în
tot acest timp, îţi evită privirea…
Nu e ceva ce mi se năzare. E real.
Oricât de bine ar disimula omul mesajul pe care îl transmite,
că o face prin cuvinte prin dans, prin cântec sau bocăneală de ritm, interiorul
lui şi ceea ce este el, ies la lumină.
Acum mi-e clar de ce, uneori, cântatul şi mormăitul unora
din jur îmi generează o stare de disconfort nervos – simt asta atunci când omul
nu cântă ca să exteriorizeze ceea ce simte în acel moment, ci, dimpotrivă, ca
să ascundă! Cerând, totodată, insistent, atenţia celor din jur. Sunt cei care
se simt singuri ei cu ei înşişi şi care caută să acopere cu zgomotul acela
exterior, un mare gol interior. Sunt cei care ar avea nevoie de o vorbă bună şi
de o încurajare în acel moment. Sunt cei care, din când în când, deraiază şi au
nevoie să fie traşi de manecă înapoi, pe cărare, căci mintea lor, asemeni unei
capre, o ia razna.
Hm… oare care ar fi formula magică pentru ei? Cum i-ai
putrea scoate din această transă enervantă. Fără să îi ambalezi şi mai tare. O
să încerc cu o vorbă bună, plină de iubire… Ceva de genul:
-Băi, tu chiar ai voce şi cânţi fain! Te-ai gândit să
valorifici asta?... Ar trebui să te înregistrezi şi să postezi ceva pe net.
Suntem norocoşi să ne încânţi astfel!... Nu, te rog, nu te opri!
Promit să o aplic! Va trebui să exersez puţin să nu sune sarcastic, căci acum sunt plină de
sarcasm… Ce vreţi?! Sunt şi eu un biet om, chinuit 5 ore zilnic de cântece
nevrotice cu care, încă, nu ştiu ce să fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu