Ileana, mătuşa scriitoreasă şi poetesă cunoscută, mă mai sună
din când în când.
Şi, pentru că ştie pornirile mele rebele, de fiecare dată
îmi spune: “Izuca, serviciul nu e ca să te simţi bine, ci ca să câştigi un ban
din care să plăteşti facturile.”
Eu încerc să îi spun că se poate şi altfel, numai să faci
ceea ce îţi place cu adevărat. Ea nu mă prea lasă să vorbesc.
E destul de tristă povestea aceasta cu munca şi banii…
Căci e degradant pentru un om cu un anumit talent să fie
nevoit să facă altceva, numai aşa, pentru că e nevoie de bani şi nu a găsit o
nişă pe ceea ce îi place. În felul acesta îşi iroseşte viaţa… Nu va fi nicicând
împăcat cu el însuşi… În fiecare clipă se va simţi sufocat, prins în capcană.
Nu, nu e deloc firesc
ca omul să muncească pentru a-şi asigura stricul necesar. Dar asta am mai
spus-o...
Cu siguranţă că educaţia cântăreşte greu aici. Un om crescut
în limitările tradiţionale greu va rupe barierele şi îşi va urma chemarea. Dar
eu ştiu că, odată ce a găsit curajul să facă acest pas, universul îi va fi
alături. Ştiu asta şi gata! Nu mă mai întrebaţi de unde, ce şi cum!
E simplu: pentru că nu se poate altfel!
Un om asumat în ceea ce vrea să facă nu mai poate fi oprit!
Da?!
Dacă mai are şi un har, e musai să îl folosească, căci de
aceea i-a fost dat!
Concluzia e că prea multă şcoală strică. Mai ales dacă e
aleasă de alţii şi nu de tine însuţi.
Eu una am vrut să fac psihologie şi nu informatică. Dar! O
bătaie cu un papuc au mutat lucrurile pe un alt făgaş. Ai mei părinţi aveau
nevoie să mă ştie intrată cât mai curând la facultate. Cumva ca să scape de o
grijă. Apoi eu, student bursier şi liber, am dat de alte … gusturi şi am uitat
de visul meu: psihologia. Apoi am rămas însărcinată, am devenit soţie şi mamă…
Hehe… M-am îndepărtat şi mai mult de ceea ce îmi doream.
Acum… Hm… Ştiu cu toată fiinţa mea că sunt scriitoare…
Uneori, mai puţin, poetesă şi fotografă. Dar, peste toate, rămân o
scriitoreasă. E ceva acolo în mine adânc sădit. A avut nevoie de mai mulţi ani
ca să scoată capul la la lumină.
Poate si pentru că a fost un moment în care a fost, cumva,
orpit să se manifeste. Căci am scris de mic copil. Şi desenam în acuarele. Dar
m-au deturnat de acolo, căci desenam prea multe cruci şi ceea ce scriam era mai
greu de înţeles, şi am uitat de ele. Nu s-a păstrat nimic de atunci.
Le-am redescoperit, adânc îngropate fiind până atunci, într-o
erupţie după cursul de desen cu emisfera dreaptă al Iuditei Pelea. Acolo s-a
rupt un baraj şi toate au năvălit.
Nu desenul era talentul meu, ci scrisul! Clar!
Ce ar fi dacă într-o bună zi i-aş spune mătuşii,
scriitoreasa şi poetesă cunoscută:
-Dragă tanti, eu de-acuma nu mai vreau să fac nimic altceva
decât să scriu şi să fac fotografii! E hotărât! Vin la Bucureşti să stau la
dumneavoastră o vreme şi să îmi găsesc de lucru pe la o editură, un ziar, o revistă!
E vremea să mă îndrumaţi un pic pe calea asta, aşa cum aţi făcut-o până acum cu
mulţi alţi tineri debutanţi…
E doar un gând, desigur…
Unul răzleţ.
Căci mi-ar plăcea şi să fiu cabanieră pe un munte. Unul alb!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu