Azi sunt jupân, beau în fân! Sau scurtcircuit în cotidian...

Programul ei se încheiase – lucra de la ora 18(11 am în US) pană la ora 1(6 PM în US) pentru o companie americană. Vindea servicii de telefonie la distanţă românilor din state.

El deja adormise. Sforăia din camera alăturată. Dar stabiliseră ca ea să îl trezească când termină treaba ca să meargă, împreună, în locul de somn special amenajat pentru nopţile toride, în pod. În fân. Aşa că s-a dus şi l-a trezit. Prima încercare, eşuată, a făcut-o să se întrebe dacă nu era mai bine să rămână în casă. 

Dar era cuptor în camera aceea! Iar afară era, pur şi simplu, divin: era răcoare, fără a fi frig, un vânticel suav adia. Aşa că s-a înarmat cu mai multă persuasiune şi, în cele din urmă, l-a trezit.

-Marius, sunt gata… Mergem în pod?

-Da, iubire… Ia-o înainte că vin şi eu.

Fata a urcat scara spre pod, a scuturat aşternuturile care erau pline, desigur, de fân, şi s-a cuibărit sub plapuma groasă de lână.

Era plăcut acolo. Aerul înmiresmat o învăluia din toate părţile. Era o adevărată terapie somnul acela în pod, în fân…

-Păcat că nu se văd prea bine stelele prin gura podului…

A venit şi el. Cu o sticlă de vin.

-M-am gândit că vrei o gură de vin înainte de culcare.

-Un gând bun.

Ea a luat sticla şi a sorbit cu sete câteva guri. Era un vin sec, un pic prea aspru, dar tocmai bun pentru ora aceea târzie din noapte. Sau devreme în dimineaţă.

Nu a durat mult şi el a adormit cu ea în braţe. Fata îi putea auzi respiraţia şuierătoare şi ştia că el doarme acum dus.

O vreme mintea ei a încercat să se maimuţărească şi i-a aruncat câteva pase, acolo, în gura podului… Gânduri înainte de culcare… Dar ea, zâmbind, le-a prins şi le-a smotocit un pic.

-Lasă, că va fi bine… Totul e exact aşa cum trebuie să fie şi are un sens! Chiar dacă nu îl văd eu acum! Toate duc undeva! Iar acum, în clipa asta, totul este minunat!

Curând a alunecat şi ea într-un somn adânc, fără vise. 

În braţele lui, a vânticelului răzleţ şi a miresmelor de fân…

Dimineaţa a venit, aşa cum vine dintotdeauna. Dar azi i-a prins în gura podului, în fân. Era deja trecut de ora 8 când ea a deschis ochii. El era treaz de câteva ore bune. O aştepta cuminte să facă ochi şi să îi dea bineţe.

-Iubire, te-ai trezit! Nu te grăbi să te dai jos din pătuţ că, îndată, începe ploaia şi o să fie tare plăcut să asculţi ropotul ploii pe acoperiş de aici, din fân!

Fata şi-a dat seama după entuziasmul manifestat că el, chiar dacă era devreme, era uşor abţiguit. Cât o aşteptase acolo, cuminte, să îşi termine somnicul pufos şi înmiresmat, profitase de sticla de vin care era la îndemână.

El i-a zâmbit dulce şi, sesizându-i privirea plină de încărcătură afectivă şi reproşuri, i-a adus la cunoştinţă, aproape încântat:

-Azi e ziua în care eu o să beau!

-Dar în fiecare zi e ziua asta…

-Da, dar azi presimt că o să beau mai mult ca de obicei!

-Mai mult de doi litri de bere şi câteva ţoiuri de ţuică?

-Da! Mai mult! E ziua mea de reset!

-… Ok, e ziua ta de reset şi de stat la distanţă de mine, căci, ştii bine, nu îmi place deloc să te văd astfel…

-Vezi, poate că tocmai asta e! Poate că eu beau tocmai ca tu să te obişnuieşti cu mine aşa, să ţi se fâlfâie şi să-ţi fie bine în orice situaţie!

Părea foarte convins de ceea ce spunea… Fata a oftat uşor.

-Omului îi poate fi bine şi spânzurat, după ce se obişnuieşte…

O vreme au stat aşa, tăcuţi, acolo în gura podului... Până ce ea a rupt tăcerea.

-Hei, eu ştiu că am de la tine de învăţat lecţia asta a nepăsării şi a miserupismului… Că prea le iau toate în serios şi mă consum pentru orice… Şi o să vină ziua în care o voi deprinde, o să ajung să mi se fâlfâie, să nu îmi mai pese şi atunci, probabil, o să plec…

-Nu, atunci nu o să mai pleci, pentru că o să ţi se fâlfâie de cât de mult beau eu!

El era încântat de logica şi concluzia lui. Ea era tristă. 

Căci, trebuia să recunoască, era foarte posibil să fie aşa. Dar poate că asta era lecţia – să ajungă să nu îi mai pese că el nu mai e el şi să meargă mai departe, aşa, cu el. Dar fără el…

Gândurile i-au fost brusc deturnată de ropotul ploii care cădea acum pe acoperiş... Mintea s-a liniştit brusc, curgând odată cu şirurile lungi de apă, din gura podului înspre pământ... 

Tot ce avea acum era clipa aceea! Perfectă! Era doar cu ea...