Am spart sâmburii adevărului, unul câte unul, cu patimă!
Chiar dacă mă durea pumnul cu care îi striveam, am terminat cu ei, pe rând,
pană nu a mai rămas niciunul! Am găsit o oarecare plăcere în a termina
treaba asta, cu atât mai mult cu cât toţi, dar toţi! Erau goi! Sâmburi seci ai adevărului meu schimbător…
Am rămas un om năpădit de cuvinte… Cuvintele au curs, rostite,
din pumnii încleştaţi şi curg acum mereu, nerostite, din orbitele goale.
Nu au sens, pentru că sunt schimbătoare. La fel ca mine. La
fel ca tine. Tu, omul din oglindă!
Acum privirile nu se mai întâlnesc, ci doar orbitele goale. Orbităm unul în jurul celuilalt.
Sâmburii adevărului nu
trebuie sparţi. Ei pot rodi dacă le dai pace.
Cu pumnii strânşi la piept, încrucişaţi deasupra găurii mari
din dreptul căii lactee, aştept. Pendulul. Care va trece totul în altă
realitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu