Încet, cu paşi furişaţi, abia simţiţi, insinuându-se dintâi
doar seara. Şi dimineaţa uneori… Ea, toamna, a ajuns aici… S-a cuibărit peste
tot… În pomii cu rod… În merele roşii sau galbene… În strugurii negrii… În
tecile cu bobii mari, acum uscate şi foşneţe...
În bostanii de prin vecini şi în putinile pline cu prune
fermentate.
Da, acum e peste tot!
Şi îşi intra tot mai mult în drepturi…
Brânduşele lila, suave şi rezistente… În geam… Devin punte
între toamna de
afară şi sufletul meu.
Şi al tău.
Tu ai plecat a doua oară spre oraşul tău. Nişte hârţoage ai de adus de acolo.
Eu, singură, abia cutez să cobor din iatac…
Nu îmi găsesc locul. Rostul.
Trebuia sa merg azi după nişte mere. În sus, pe deal… Sunt
acolo câteva care îţi plac ţie. Şi câteva care îmi plac mie…
Poate mâine…
Pe masă încă sunt, neatinse, merele, nucile şi strugurii pe care i-am
pozat ieri împreună. După ploaie. Nu i-am atins…
Da, toamna asta, fără tine, chiar dacă îmi şade lila în
fereastră, nu are noimă…
Şi nu ştiam asta până
să pleci…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu