Cobora de pe coama dealului. Un pas înainte, unul înapoi. Unul
în stânga, doi în dreapta. Hăulind, şuierând şi tot strigându-şi oile, care nu
stăteau laolaltă. Ba chiar l-am auzit strigând la mioarele lui:
-Câineee! Câineee! Câineee!
Ni se părea tare amuzant cum se chinuia el aşa, acolo sus,
aproape de nori. Iar noi, tolăniţi la umbra unui stejar, comentam de zor, ca nişte
mari cunoscători ce ne ştiam.
-Hehe! Ştii care e diferenţa dintre un cioban oltean şi unul
ardelea?!
-No, care?
-Păi uite-te la olteanul aista ce se mai dă de ceasul morţii
să îşi ţină oile grămadă! Dacă era ardelean, avea vreo 2 câini din cei mici
care îi adunau oile. Şi încă doi mari să ţină lupii şi ursul departe! Iar el,
ciobanul, şedea molcom în bota lui şi doar ridica din sprânceană! Nu cum face
olteanul aista!
-…Hm… Păi da! Că doar ardeleanu a descoperit şi particula
care şade în botă!
Ciobanul oltean se apropia, chiar şi aşa, un pas
înainte şi unul înapoi. Oile o luaseră înaintea lui, direct spre noi, aşa că am
profitat de ocazie şi am scos aparatele foto.
-Iaca şi peisajul bucolic… Pe-un picior de plai… pe-o gură
de rai… Vine ciobănaşul oltean cu mioarele lui… Dar fără câine!
Eram deja prinşi cu totul în turma de oi, când omul-ciobănaş
oltean a ajuns în dreptul nostru şi, bucuros să poată socializa cu cineva, ne-a
salutat politicos cu capul.
-Ziua bună! I-am răspuns noi.
-Bună ziua… A răspuns şi el cu vocea răguşită, abia şoptită…
-Nu v-ar fi mai uşor cu un câine?!
-Dapoi cum?! Da' nu am voie...
Aici, eu şi partenerul meu de glume pe seama peisajului
bucolic cu ciobanul strigând: “Câineee!” la oile lui, ne-am privit
străfulgeraţi de amintirea ştirii cum că se discută în parlament o lege nouă
referitoare la numărul de câini ciobăneşti care însoţesc turma de oi.
-Ha?! Legea chiar s-a dat?! Credeam că e doar un zvon!
-Poi cum?! Avem voie un câine la 300 de oi! Şi eu am doar
240 de capete… A mai completat ciobănaşul oltean cu vocea lui răguşită…
-… Aşa că faceţi dumneavoastră şi pe câinele…
-Am câini! Dar acasă! Că deja mi-au împuşcat trei… Că, cică,
le sperie vânatul… Dar cum să facă aşa ceva?! Câinele e legat de turmă şi de
ciobanul lui! N-are el treabă cu altceva… Mama lor de nemernici… Că şi
subvenţia au redus-o… Dau patru euro de oaie… Păi ce?! Mănâncă oaia de patru
euro pe an?!... Şi, din cauza secetei, nici nu mai au ce paşte… Şi dacă cer 25
lei pe kilul de brânză, cică e mult… Am luat credit de la bancă 180 de milioane
ca să îmi iau 100 de oi… Dar acuma, dupa 12 ani, nu mai e chip să le ţin… Am
mai multe, e drept, dar ce să mai fac cu ele?!
Omul răguşit din faţa noastră şedea acum în bâta lui fumând
o ţigară şi depănându-şi oful… Oile se strănseseră la gârlă însetate, iar el
avea o clipă de respiro…
-Nu mai e nimic, zău aşa… Dacă nici câine nu mă lasă să iau…
-Păi şi de ce nu îl luaţi?! Câinele!
-Nu îi mai iau… V-am spus: deja mi-au împuşcat trei… No, să
aveţi o zi bună. Mă duc la oile mele…
Ciobănaşul oltean şi-a luat bâta şi s-a îndreptat către oi.
Cu vocea răguşită le striga din adâncul sufletului răscolit:
-Câineee! Câineee! Câineee!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu