Universul râde de noi!

Pe Marius l-am întâlnit când mă pierdusem pe drumul iubirii… Rămăsesem blocată în cea mai grea depresie.

Până la el crezusem în faptul că o relaţie între o femeie şi un bărbat care se iubesc poate aduce împlinire şi fericire amândoura. Şi, tocmai când mă pregăteam să închid uşa către acest vis… Să abandonez credinţa că e posibilă o iubire mare, împărtăşită… El a pus piciorul în prag! Mi-a povestit despre sintonia iubirii… Mi-a trezit visul…

Atunci am decis să îmi mai dau o şansă să găsesc iubirea aceea mare, la care visasem atâta amar de vreme, iubirea capabilă să vindece şi să creeze o lume de vis…

Curând, însă, am descoperit că eram singură în relaţia aceea. Deschisesem uşa, dar trecusem singură dincolo de prag. Doar eu mă implicasem… Doar eu îmi asumasem visul… El a rămas prins în trecut, dincolo de prag…

În câteva luni, datorită lui, am reuşit să închid din nou uşa. De data aceasta am ferecat-o şi am pierdut cheia. A rămas experienţa descoperirii compasiunii.

Iubirea a devenit pentru mine un mare balon de săpun. Un mare fâsss. Un sentiment supraestimat din care pot curge multe lacrimi.

Unii ar spune că m-am resemnat. Eu zic că m-am cizelat. Că am reuşit să trec dincolo de pasiune şi dorinţă. Că, închizând acea uşă către credinţa că viaţa poate fi minunata alături de un partener şi într-o deplină sintonie a iubirii, am ieşit din suferinţă.

Datorită lui, iubirea s-a transformat în compasiune. Am ieşit din dorinţe, am găsit o nouă formă de linişte interioară, în solitudine.

Datorită lui m-am vindecat de iubire, de visul împlinirii în viaţa de cuplu şi am descoperit compasiunea, departe de dorinţe.

…………………….

Culmea e că, acum, universul, cu infinita lui capacitate de a se distra pe seama mea, de a râde de credinţele şi descoperirile mele însângerate, mă pune iar faţă în faţă cu visul atât de bine ferecat…

Brusc în viaţa mea apare un om-bărbat, care nu oboseşte în a-mi arăta iubirea lui. Care crede în relaţia dintre noi – care nici nu a început. Care ştie că putem fi fericiţi. Care, în ciuda răcelii mele de gheaţă, nu se dă învins…

Iar eu nu mai am cheia… Inima mea e încuiată…

E ca şi cum timpul meu s-a scurs…

E ca şi cum filmul s-a terminat… Intriga s-a soluţionat… Dar regizorul îmi arată secvenţe din timpul filmărilor. Iar eu stau, în picioare, pe punct de plecare, şi urmăresc amuzată scenele… Sunt tentată să revin în scaun şi să savurez umorul din culise… Dar… nu mai am timp pentru asta…

Cumva, pentru mine, timpul iubirii a trecut… Gesturile lui, deschiderea lui, faptele lui… toate îmi amintesc de visul acela… Iar eu sunt acum complet detaşată. Un iceberg care pluteşte calm pe oceanul îngheţat…

Să mai spuneţi că universul nu are umor!